Ana are 39 de ani si a venit în urmă cu patru ani să lucreze în Italia. Adusă de o vecinădin satul ei, şi-a lăsat acasă copiii, în grija mamei. Este văduvă de şase ani, în urma unui accident de maşină al soţului care făcea naveta la o fabrică de cherestea dinNordul Moldovei. Acum şi-a adus copii cu ea. Nu rezista să-i vadă doar o dată pe an.
Rămasă cu cinci copiii şi lucrând cu ziua în sat, s-a hotărât să plece într-o noapte. Era sătulă să nu aibă niciodată bani de îngheţată, gumă, ciocolată pentru copii, era sătulă de grijile permanente de a nu avea cu ce plăti lumina sau lemnele pe iarnă. Cea mică avea un an, băieţelul cinci ani, iar celelalte trei fete 9, 10 şi 11 ani.
A venit la început pentru un an, lângă Palermo, îngrijitoare la o bătrână paralizată. O dată pe săptămână vorbea cu copiii la telefon şi o dată la trei luni trimitea câteva pachete acasă. Îi era dor de ei. Când a plecat acasă nici nu a simţit drumul cu autocarul. A ajuns seara în satul ei şi fetiţele o copleşeau de îmbrăţişări şi sărutări. Cea mai mică nu îndrăznea: nu o mai cunoştea! Celelalte fetiţe o îndemnau: e mama!
S-a întors din nou în Italia pentru un an, după o lună petrecută acasă. Despărţirea a fost grea. Nu găseşte cuvinte. Fetiţele erau la şcoală când a plecat. Reparase acoperişul casei, reparase sobele, cumpărase lemnele pentru iarnă. Ba chiar şi un purceluş pentru iarnă. A plecat cu 30 de fotografii: casa şi copiii ei.
Un alt an de muncă şi lunar acelaşi drum la Poştă, ca să trimită cei 450 de euro.Salariul ei era de 500 de euro pe lună, fără zile libere, fără concediu, fără contract. Dar unde ar fi câştigat ea atâtea milioane în România? Ea mergea la prăşit, la culesul porumbului, la adunarea fânului, la strânsul strugurilor, pentru 300.000 de lei. Adică maxim 8 euro pe zi.
O idee nebunească
Familia bătrânei pentru care lucra a întrebat-o dacă ar vrea să-şi aducă aici copiii. O săptămână nu a avut somn. S-a gândit în fel şi chip. Era nebunească ideea, dar atât de frumoasă! Alături era o casă nelocuită de mult timp, pe care a închiriat-o pentru 200 de euro pe lună. Vecinii de pe stradă au pus mână de la mână şi i-au dat paturi, saltele, pături, frigider, aragaz şi tot ceea ce avea nevoie. La mulţi nici nu le ştie numele. Nu a apucat să le mulţumească. În vară şi-a adus copiii. I-a înscris la şcoală şi la grădiniţă.
Nu reuşeşte niciodată să ajungă cu banii la sfârşitul lunii. Banii pentru manualele şcolare nu sunt niciodată suficienţi, aşa că le mai face fotocopii după anumite pagini. Copiii s-au acomodat repede şi învaţă bine. Cea mică vorbeşte cel mai bine italiana şi mai greu româna.
Ana se mai plânge doar acasă. Îşi ceartă copiii ca să fie îngrijiţi şi binecrescuţi. O dată pe lună primeşte ajutor de la Caritas – câteva pungi cu alimente. Paste, conserve, zahăr, ulei, măsline şi de multe ori dulciuri. Pe care le ascunde de câte ori poate… dar mereu copiii descoperă comoara!
Seara stau împreună şi fac temele. Ana se concentrează şi încearcă să-i ajute. Nu ştie multă carte, fiindcă s-a măritat la 16 ani. Dar vrea să fie mândră la şedinţele cu părinţii: copiii ei sunt curaţi, îngrijiţi, cuviincioşi şi îşi fac temele. O singură dată nu şi-a trimis fata cea mică la şcoală. Învăţătoarea îi trimisese un bilet în care-i scria să nu-i mai dea la pacheţel biscuiţi, ci „merendine”, fiindcă se face mizerie în clasă. Nu avea bani să-i cumpere brioşe sau kinder şi-i dădea biscuiţi. În acea zi s-a împrumutat de doi euro şi a căutat la ofertă aceste „merendine”.
Iubire necondiţionată
Între timp a mai găsit două familii la care merge să facă treburile în casă. Fetele mai mari o ajută la şters praful, la spălat pe jos, la tot ceea ce pot face mânuţele lor de copiii.
Uneori oboseşte. Uneori simte nevoia de a avea un umăr pe care să poată plânge sau să conteze. Dar cine s-ar încurca cu o femeie cu cinci copiii? Măcar să bea o cafea cu cineva. Vise. Uneori le spune fetelor ei să nu aibă când vor creşte mari prea mulţi copiii. Una dintre ele a întrebat-o: îţi pare rău că ne ai? Ai putea sta fără unul dintre noi? A trezit-o! Oricât de greu este şi va fi sunt unicele fiinţe pentru care s-ar sacrifica, pe care le iubeşte necondiţionat. Care o fac să surâdă, să plângă… Toate emoţiile puternice vin de la copiii ei. Cea mică a început să citească şi i-a scris primul bilet: „mamma ti voglio bene!”.
De sărbători e altfel: fetele vor „lasagna”, dar ajută la preparatul sarmalelor; ar vrea un tort de Crăciun, dar mama frământă cozonacul. Iar peștele este pentru zilele de sărbătoare! Ana nu-şi dă seama de ce atunci când se duce să cumpere peşte sau fructe, oamenii îi dau mai mult decât plăteşte. Le spune vecinelor că a găsit sardine mai ieftine sau aripi de pui cu doi euro. Face ciorbiţe şi le duce câte un castron şi la cele două bătrâne de pe strada ei. În mintea ei face pomană. Ajută şi ea aşa cum poate. Dar ciorbele ei sunt parfumate, sunt gustoase. şi cozonacul ei răspândeşte miros pe întreaga străduţă.
O altfel de viaţă
Trăieşte zi de zi la fel şi în acelaşi timp altfel! Orice gând îl rosteşte, seara copiii îl analizează şi comentează. Ea va mai lucra câţiva ani în Italia. Trebuie să adune câţiva bănuţi, ca să pună casa din România la punct, să aibă o maşină şi câţiva bani adunaţi. O fată îşi va deschide acasa un coafor, alta vrea să rămână în Italia să lucreze şi ea. Băiatul vrea să joace fotbal. Totuşi, România e casa lor. Îşi aduc aminte de zăpezile iernii şi frumuseţea jocului dar şi frigul din casă fiindcă lemnele erau puţine şi făceau foc doar într-o cameră. Îşi aduc aminte cum scoteau apă de la fântână şi o încălzeau pentru a spăla rufe. Îşi aduc aminte de scăldatul la râu. Îşi aduc aminte uneori de necazuri.
Aici au început de la zero. Greu, cu eforturi, cu mici bucurii Ana merge mai departe. O doare spatele, o doare câte o măsea. O doare că nu poate oferi mai mult copiilor ei. O doare că poate a greşit în alegerile ei. Sau poate aşa i-a fost scris. Are multe responsabilităţi. Mai are multe de făcut şi de îndurat. Dar Italia i-a dat un altfel de viaţă. Oameni complet străini au ajutat-o când ea nici măcar nu mai spera.
Sursa: gazetaromaneasca.com
