A fost cândva a mea. A mea și numai a mea. Nu țin minte când a început să se înfiripe dragostea noastră dar știu că m-am trezit deodată îndrăgostit lulea. Într-un fierbinte act petrecut noaptea, printre urlete și deliberări vocale, am îmbrațișat-o cu fața la pământ și am ținut-o așa, vreme de câteva minute până ce gloanțele nu au mai șuierat. Atunci am simțit că o iubesc, că îmi este aproape și că are nevoie de mine. Deși crescusem de mic lângă ea, n-am știut că o poate afecta atât de mult o simplă escapadă când mi-am permis să plec de lângă ea câteva luni. Dar mă iertase atât de frumos și amândoi am pus episodul pe seama curiozității mele adolescentine.
De-atunci, relația noastră și-a ințelenit rădăcinile dezvoltând cele mai diverse legături. Eram sociabili și deschiși, ne întretineam atat noi cat si cu altii, ne felicitam pentru fiecare reusita si mai ales cand, dupa ani de sperante, eram si eu deja dita-i omul cu functie, cu bani, bine asezat, fericit si bine cocolosit langa ea, comportandu-ma asa cum tot ea m-a invatat. I-am fost aproape prin multe momente, atat fericite dar mai ales grele. Si nu m-am plans ca nu mi-a impartasit intotdeauna bucuriile si ca nu s-a aflat langa mine de fiecare data cand aveam nevoie.
Mersul asta firesc al relatiilor pamantesti a facut ca relatia noastra, cu timpul, sa se uzeze. Incepusem sa fiu tot mai nerabdator sa cunosc si pe altele, iar ea se prefacea ca ar vrea sa cunoasca si pe altii. Probabil nu veti intelege gestul meu, dar in soiul asta de relatie naturala, prin nastere – cum ii spun unii – nu poti fi inchis. Ar fi nedrept si nu se cade ca un spirit cutezator si istet sa stea la umbra unei singure relatii pentru ca asa e natural. Numai ca din curiozitatea asta a iesi altceva. Nu ma intrebati cand s-a produs ruptura si cand a fost momentul decisiv. Cert e ca, intr-o dimineata, mi s-a nazarit in suflet dorinta de a o parasi. Nu stiu daca si ea simtea asta insa eram hotarat sa plec. Am cunoscut alta, mai mare si mai matura, mult mai voluptoasa si mai ofertanta, si desi nu pot spune cat din atentia ce-am primit-o e afectiune si cat e educatie mostenita, cert e ca am fost cu totul si cu totul cucerit. Asa se face ca am ajuns la divort.
Nici nu banuiam cat bine puteam sa-mi fac departandu-ma de aceasta relatie (spuneti-i voi naturala, sau cum doriti). Fara sa banuiesc, ea suferea de multe boli care m-ar fi putut afecta si pe mine. Plangea asa, fara motiv, sau se speria asa din orice. Se uita ca zanateca pe camp la altele si le gasea cuviincioase si gospodine si nu facea nimic. Astepta tot timpul ca eu sa fac ceva. Numai ca eu incepusem sa obosesc. Aveam sa descopar ca nu avea tocmai demnitatea de care ar fi trebuit sa dea dovada atunci cand se confrunta cu alte semene de-ale ei, si nici nu ma lauda in fata lor. Pleca intotdeauna capul ca o proasta umilita si fara bani, fara mandrie si fara darzenie, fara sa ma cheme in ajutor si fara sa-mi aminteasca de ea, cea din noaptea cand o imbratisam ferind-o de gloante.
Deveni speriata, haituita, murdara si neingrijita. De la o vreme capatase nise apucaturi stranii si chiar vulgare. Am auzit-o suduind si blestemand, injurand de mama si de Dumnezeu, ca un talhar nelegiut. Ba mai mult, dupa ce n-am mai putut si a trebuit sa-i spun ca plec, ca o parasesc, am vazut-o intretinandu-se cu altii cu care nici nu credeam ca va sta la brat. Relatii, da! Mai multe! Se vindea cand unuia cand altuia, pe te-miri-ce. Usuratica si fara de regrete, cu buzele invinetite de frig, cu degetele incarligate grotesc pe un chistoc, livida si fara de speranta, ma privi de pe marginea bordurii. Un bolid negru se opri si se deschise usa din spate: “Hai fa, urca!” se auzi din masina. Se prefacu ca e deranjata de interjectie iar vocea dinauntru masinii rase: “Hai, fă, odată că trece timpul și îmbătrânești!”
O iert. Si in adancul sufletului meu ma rog pentru ea. Caci mi-a fost draga si am iubit-o asa cum nimeni altul n-a facut-o. Pe ea. Pe România!
Sursa: aquiahora.ro
Stupid.
Comentariile sunt închise.