– “Cap me dol” – “Dieu m-ajude!” –
Emoţia, argumentul suprem
A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei.
Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Palatului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră, ce pare că pluteşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, vechiul apeduct roman. Le acoperă şi le uneşte cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa.
Privesc această “arenă” uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru – că fac parte din acelaşi mare neam latin: provensali, italieni, catalani şi spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câte alte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un moment, ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit. Era 25 mai 1878. Nu exista internet, nu existau telefoane mobile, facebook, autostrăzi sau avioane. Cum a fost posibilă o asemenea întâlnire şi de ce? Nu ştiau câte ştim noi astăzi, dar ceva îi unea, dincolo de graniţele ţărilor în care trăiau: un sentiment colectiv, de identitate, un instinct, ceva ce le spunea că sunt un singur popor, chiar dacă timpul îi separase şi le pierduse povestea în frânturi de istorii. Ce ştiau ei nu exista într-un act sau un document sau într-o dovadă materială concretă. Exista într-un sentiment. Simţeau că sunt toţi acelaşi neam, aşa cum simţi că vine primăvara sau că îmbătrâneşti. Era ceva din fiinţa lor mai presus de cuvinte sau argumente, şi asta simţeau cel mai bine când îşi vorbeau unul altuia. Limba avea aceeaşi vibraţie, aceleaşi cuvinte, imposibil de confundat. Şaizeci de mii de oameni se întâlniseră pe esplanada Peyron-ului, pentru a asculta poezii scrise şi rostite în toate limbile celor prezenţi, şi care nu aveau nevoie de dicţionar. Graniţele se pot schimba, istoria se poate deturna, însă cuvântul, vibraţia inconfundabilă a limbii nu se poate falsifica.
Cântecul gintei latine
La iniţiativa unor poeţi francezi s-a făcut un concurs de poezie, care să scoată la lumină adevărul de peste timpuri: înrudirea latină. În faţa miilor de oameni, a savantelor personalităţi prezente şi a marelui poet Frederic Mistral, s-a recitat poezia câştigătoare. Era scrisă în limba română: Cântecul gintei latine, a poetului Vasile Alecsandri. Acest poem a devenit imnul latinităţii, imnul marelui popor fărâmiţat şi împrăştiat în Europa. Alecsandri a fost purtat ca un rege în tot sudul Franţei şi i s-au acordat cele mai înalte onoruri. Cu timpul, punţi noi şi solide s-au creat între România şi Franţa. Poeţii felibri (poeţi din şcoala provensală fondată de Mistral) au fost decoraţi de însuşi Regele Carol I, în timp ce Regina Elisabeta, cu poeziile sale semnate Carmen Sylva, a devenit muza şi protectoarea lor. Toate acestea au pornit de la acel moment magic, petrecut pe esplanada aflată deasupra oraşului Montpellier.
Printre casele de piatră din Provence, printre lanurile sale de lavandă şi printre cărţile uitate în biblioteci, am încercat, în această toamnă, să regăsesc adevărul ştiut de inimile celor şaizeci de mii de oameni, uniţi de poezie, sub cerul occitan. Limba care îi unea.
Legături păstrate
“Sala B103 ştiţi cumva unde este?”, întreb exasperat, pentru a zecea oară, încă un student. Nu ştie. Însă, cel puţin, mă trimite în capătul culoarului, unde câţiva voluntari asta fac: împart hărţi şi îţi explică cum să ajungi într-un anumit loc al Universităţii din Aix-en-Provence. Adevărul e că Universitatea din Aix-en-Provence este uriaşă. O clădire-labirint, cu mai multe aripi, mai multe etaje şi paliere, pline în permanenţă de studenţi care se grăbesc, caută săli, învaţă aşezaţi direct pe jos, înconjuraţi de foile cursurilor. De-asta şi venisem aici de fapt, pentru că este cea mai mare universitate din sudul Franţei. Speram să găsesc acum, în epoca modernă, câteva argumente ştiinţifice sau măcar bine documentate, pentru ceea ce se întâmplase pe esplanada Peyron-ului, în urmă cu mai bine de un secol. Dacă oamenii de atunci aveau intuiţia unei rădăcini comune, într-o universitate de azi puteam desigur să găsesc (mă gândeam) câteva informaţii din trecutul îndepărtat.
Deschid în cele din urmă uşa sălii B103 şi mă trezesc în faţa unei clase de studenţi şi a domnului profesor Gilles Bardy care… începe să îmi vorbească într-o română perfectă! Nimerisem în singurul loc din Franţa unde francezii învaţă limba şi cultura română, până la nivelul diplomei de licenţă, master sau doctorat.
“Aveam chiar în sala de vizavi o bibliotecă, numai cu cărţi despre limba română. Din păcate, a fost desfiinţată şi comasată într-un spaţiu comun. Aşa că nu suntem în culmea fericirii, dar încercăm să supravieţuim. Când eu eram mai tânăr, erau 150 de studenţi în fiecare an, se ţineau şase cursuri la aceeaşi materie, acum interesul a mai scăzut.” Cu toate astea, la Universitatea din Aix-en-Provence, se păstrează legăturile dintre România şi Franţa, pornite la Jocurile Florale din 1878. Prietenia puternică dintre poeţii români şi provensali de atunci nu s-a pierdut definitiv. Câţiva studenţi francezi o duc mai departe în fiecare an, conduşi de profesori pasionaţi.
“De la Mistral până azi s-au mai pierdut din legături, erau mai strânse pe atunci, veneau mai mulţi români aici”, îmi spune profesorul Bardy. “Sunt asemănări extraordinare de limbă între români şi provensali. E şi istoria care ne leagă, încă din timpul Imperiului Roman. Dar ca să aflaţi toate astea, cel mai bine mergeţi la Centrul Occitan din Beziers”, mă îndeamnă. “Acolo e depozitată memoria occitanilor şi aţi putea găsi explicaţia acelei emoţii trăite de oamenii veniţi cu miile pe esplanada Montpellier-ului.”
Am părăsit labirintul Universităţii din Aix-en-Provence pentru a mă afunda în cel al drumurilor din delta Camargue-ului, printre ochiuri de apă şi flamingo, prin nesfârşite podgorii, până la Beziers, la Centrul de Studii Occitane. Aici, într-un cub de sticlă de câteva etaje, este păstrată “memoria occitanilor”, rânduită cu grijă în file de cărţi şi imagini.
Oltul din sudul Franţei
“Legăturile dintre români şi occitani? Ooo, cum să nu avem documente?”, îmi spune amabil directorul centrului occitan. “Toată biblioteca noastră vă stă la dispoziţie, avem totul aici!”. Şi, imediat, îmi aduce un teanc de cărţi despre legăturile dintre poeţii români şi felibri, despre prietenia lui Mistral cu Vasile Alecsandri. “Nu asta? Căutaţi ceva mai important?”. Îmi aduce alte cărţi despre relaţiile diplomatice de atunci, despre poeziile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) şi poeţii felibri şi despre legăturile culturale speciale recompensate de însuşi Regele României cu titluri şi decoraţii. “Mai important de atât pentru relaţia dintre români şi occitani? A, acum înţeleg ce căutaţi!”. Şi începe să vină cu noi teancuri de cărţi de istorie, mergând înapoi, în timp, până la cucerirea Daciei de către Traian, până la Legiunea a XIII-a, numită Gemina pia Fidelis, originară din Spania şi compusă din soldaţi provenind de pe actualele teritorii ale Occitaniei. Această legiune a rămas în Dacia fără întrerupere, începând de la cucerirea ei şi până în momentul în care a fost abandonată sub loviturile invaziilor barbare. Mai existau, de asemenea, şi trupele auxiliare, care veneau din teritoriile locuite de gali: Ala Gallorum, Ala I Claudia Capitonina din Spania etc. Odată cu Legiunea a XIII-a Gemina, numeroşi cetăţeni romani au sosit în Dacia, printre ei veterani, funcţionari ai imperiului, comercianţi şi artizani, toţi porniţi din actuala Provence. Dar nici asta, nici legăturile comerciale antice nu mă interesau, şi nici măcar civilizaţia lusaciană a protoistoriei, ce se întindea de la regiunile locuite de daci şi până aici, unde astăzi este acest centru, cu masa mea plină de cărţi, sub lampa de bibliotecă.
După două zile de căutări în arhive, încă nu găsisem ce căutam: ce anume îi unise şi îi emoţionase într-atât pe cei şaizeci de mii de oameni de pe esplanada Peyron-ului? Mi-am dat seama, deodată, că investigaţia mea era pe o direcţie greşită, că toţi acei oameni nu se emoţionaseră datorită unei cărţi de istorie. Îi unise ceva din fiinţa lor, din viaţa lor. Limba. Şi îndată ce am găsit studiul profesorului Grosu, lucrurile au început să se lege: sute de cuvinte şi expresii comune între occitani şi români. I-am spus directorului “Cap me dol” şi a tresărit. Cer, nas, visc, sapa, arat, pacat, beut, drac şi câte alte cuvinte identice. Până şi ursul poartă aceeaşi poreclă: Martin! Peste opt sute de cuvinte. “Dieu m-ajude!”, am zis în occitană şi am mers mai departe, căutând în vechile tradiţii. Aşa am descoperit nu doar că hora noastră există şi la occitani, botezată faranduolo, dar toate tradiţiile de păstorit erau aceleaşi, oile purtând la gât brăţări de lemn, cu însemne solare, pe care le putem vedea şi azi pe porţile maramureşene. Şi, lucru inexplicabil pentru occitani, până nu demult, la înmormântări, exista tradiţia unor “pleureuse”, a bocitoarelor, ce compuneau spontan cântece în versuri pentru cel mort, pe care îl privegheau. Un obicei întâlnit adeseori pe malul râului Lot. Dar adevăratul nume al Lot-ului este l’Olt (!), exact ca în română, în sudul Franţei existând încă multe localităţi situate pe acest râu care îi poartă numele vechi: Saint Laurent d’Olt, Saint Geniez d’Olt, Saint Vincent Rive d’Olt, Castelnau de Rive d’Olt etc.
La mii de kilometri de România, citeam despre tradiţiile locale şi descopeream ceea ce lăsasem acasă, în jurul Carpaţilor: limba nu îmi mai era străină, obiceiurile îmi erau cunoscute! Începeam să înţeleg emoţiile celor ce se întâlniseră ca să spună că sunt un singur neam.
Poetul Mistral, cel ce crezuse atât de tare în fiinţa acestui popor latin, notează, enigmatic, în cartea sa “Tresor dou felibrige”: “Cuvântul valah ar putea, mai degrabă, să vină de la Volkes, naţiune galică din Languedoc.” Era vorba, probabil, despre Volques Tectosages, cei ce la 107 încă stăpâneau Toulouse-ul, fiind consideraţi de istoricii de mai târziu “celţi veniţi de pe Dunăre”. Şi mai impresionantă este afirmaţia preotului şi filosofului Xavier de Fourvieres (1855-1912) scriitor în limba occitană, care, în dicţionarul său, intitulat “Micul tezaur”, la numele de valaque (valah) spune că este “le peuple qui parle encore le dialect primitif du midi de la Gaule” (valah – popor care vorbeşte încă acelaşi dialect primitiv, din Galia de sud, actuala regiune Provence). Deşi pare enormă şi aberantă, întrebarea care se pune este, totuşi, legitimă: cum de limba veche română (protoromâna) se vorbea şi în sudul Franţei? Cum de te poţi înţelege, fără traducător, cu un francez care vorbeşte occitana? Răspunsul care cu siguranţă îi “îngrozeşte” pe oamenii de ştiinţă e unul singur: limba română este prima limbă vorbită în partea sudică a Europei, tot astfel cum valahii (conform cronicilor franciscane din Croaţia) sunt semnalaţi în aceeaşi zonă, încă înainte de Hristos. Fireşte, ceea ce afirm sunt descoperiri de reporter, pornit de mai bine de un deceniu în căutarea de urme vechi, româneşti. Demonstraţia rămâne în sarcina specialiştilor, în cazul când indignarea nu-i va pietrifica.
La casa lui Mistral
Ajuns împreună cu echipa “Formulei AS” în satul Maillane, din Provence, am ţinut să ajungem la casa celebrului poet occitan Frederic Mistral, marele susţinător al lui Vasile Alecsandri, în competiţia pentru premiul gintei latine. Bardul de la Mirceşti i-a fost oaspete lui Mistral. Nu am aflat ce au discutat cei doi scriitori la acea întâlnire, însă i-am putut bănui, plimbându-se pe aleile înguste din mica grădină de tufe de rozmarin şi cicoare, la umbra castanilor şi a arţarilor.
Impresionat de asemănarea cu Mirceştiul natal, Alecsandri avea să îi scrie, imediat după vizită, fratelui său: “El (Mistral n.n.) locuieşte, ca şi mine, la ţară, într-o căsuţă mică, înconjurat de o grădiniţă şi lucrează într-un cabinet bine luminat şi simplu mobilat, ca al meu. Am petrecut la Mistral şase ore… Are o ţinută frumoasă, frunte înaltă, încununată de plete cărunte, surâs atrăgător şi înfăţişare sinceră şi nobilă. Ne-am văzut ca şi cum ne-am fi cunoscut de 25 ani şi ne-am despărţit buni prieteni.”
Astăzi, casa lui Mistral este neschimbată. Prin testament, ea a devenit muzeu, fără să fie îngăduită niciun fel de modificare. Tablourile sunt exact acolo unde le-a lăsat marele poet occitan, covoarele aceleaşi, cărţile sunt în rafturi, aşa cum el le-a atins ultima dată, încât ai spune că Mistral este doar plecat până la Tabac-ul din colţ, să îşi ia tutun de pipă.
Regăsire
Fac turul încăperilor şi ascult povestea obiectelor, spusă de doamna Brigitte Pitra, ghidul muzeului. Îmi vorbeşte într-o franceză plată, fără accent şi fără acel “r” rulat al parizienilor. Îmi pare mai degrabă o olteancă deprinsă cu această limbă, o româncă de-a noastră din Teleorman, venită nu de mult aici.
“Adevărul este că eu, acasă, în familie, vorbesc occitana, vechea limbă a acestor locuri”, mărturiseşte gazda muzeului. Iar când află că sunt român, se luminează la faţă şi e în culmea fericirii: “Fiul meu este căsătorit cu o româncă! Românii l-au primit ca pe un rege, şi noi pe fată, ca pe o regină. Am făcut nunta lângă Baia Mare, timp de trei zile. Înţeleg ce căutaţi. Poate că această căsătorie a fiului meu nu e întâmplătoare, poate demonstrează ceva, nu ştiu, nu cred în coincidenţe. Pot să vă spun că limba este uimitor de asemănătoare, de multe ori în România parcă îi auzeam pe ai mei, de-aici, vorbind. Şi felul de a fi şi de a se purta al oamenilor este asemănător. Nu ştiu să vă explic, dar există aceeaşi căldură în comunicare, aceeaşi ospitalitate sinceră şi o deschidere sentimentală faţă de celălalt, pe care doar la noi, occitanii, am mai întâlnit-o.”
Am povestit apoi cu doamna Pitra despre poeţii felibri, despre Franţa de-atunci şi România de azi, despre Alecsandri şi chiar şi despre mujdeiul de usturoi, care este tradiţional şi la occitani, şi la noi.
Vorbeam deschis, fără fasoanele franţuzeşti, şi pentru un moment, mi s-a părut că am reîntâlnit o rudă îndepărtată, cineva plecat, nu se ştie când, prin aceste părţi ale lumii, să-şi facă un rost mai bun. Eu înţelegeam occitana ei şi ea înţelegea româna mea. Apoi am tăcut, privindu-ne lung, încercând parcă să pătrundem prin ochii celuilalt ciudăţenia asta, misterul care ne leagă, în ciuda destinelor diferite.
Ne-am luat rămas bun, hotărând că aici, în casa lui Frederic Mistral, într-o oarecare zi de toamnă, marele poet ne-a trimis un mic semn de-acolo de sus, de unde el cunoaşte adevărul întreg.
Un articol de Cătălin Manole