Nicolae Comșa, 43 de ani, originar din Făgăraș, întreprinzător particular la Roma, a avut surpriza să îl întâlnească personal pe Papa Francesco, să dea mâna cu el și să schimbe câteva vorbe. Totul a fost pe neașteptate, când românul se afla la o casă de copii din Roma, acolo unde executase voluntar niște lucrări de construcție, un fel de acțiune de ajutor, scrie gazetaromaneasca.com
Iată ce scrie Nicolae Comșa pe facebook:
„Acum o pot spune. Nu am povestit niciodată şi nimănui despre asta întrucât nu era nici etic şi nici moral să o fac. Acum toate ziarele şi televiziunile vorbesc, aşa că nu mai este secret.
Pentu că cei care mă urmăresc şi ca să înţeleagă corect, trebuie să ştie că am o firma ( www.euro-construct.it). La această firmă suntem doi asociaţi. Eu şi un italian, cu care mă înţeleg perfect, ne ştim din 1993.
La margine Romei există o Casa Familia (un fel de casă de copii) care a fost înfiinţată cu câţiva zeci de ani în urmă din donaţii. Nu am povestit despre ei întrucât sunt copii şi nu este moral să vorbeşti despre viaţa privată a clienţilor tăi, cu atât mai mult dacă sunt copii.
În ultimii an, jucătorii de fotbal, oamenii de afaceri sau politicienii, nu mai donau mai nimic, din cauza crizei spun ei. Lesne de înţeles că nu era uşor nici pentru directorul de acolo să întreţină o astfel de structură cu atâtea suflete fără un venit. Aşa încât, totul începuse să se ducă încet de râpă .
Pe la începutul anului a venit un control ASL (instituţie a statului italian) şi din cauza neregulilor la instalaţiile electrice, trebuiau să închidă structura sau să o pună la punct şi să aducă certificatul de conformitate al firmei care a făcut lucrările de reabilitare.
Cu bani puţini, aproape fără şi cu riscul de a avea un accident cu atâţia copii care se joacă lângă tine în timp ce faci lucrările la instalaţia electrică, nimeni nu vroia să rişte . Noi avem slavă Domnului lucrări, dar avem şi copii. Ne-am consultat şi am zis că totuşi, chiar dacă nu avem câştig, mai înainte de toate avem şi noi copii. Aşa că am început lucrările.
Copiii au început să ne iubească. Curioşi stăteau chiar lângă noi. Le făceam cadou bucăţi de fire electrice colorate cu care fetiţele îşi făceau coroniţe. Am mai dus şi hăinuţe de acasă de la copii noştri. Oamenii ne-au dat chiar şi un avans la această lucrare, întrucât TVA trebuie plătită la cumpărarea materialelor. Cumperi 22% şi facturezi cu 10%, nişte proceduri mai complicate, dar mă rog. Încet încet am pus la punct câteva case. În total sunt opt.
Ieri în timp ce munceam, un copil a venit şi a spus că vine Papa. Iniţial credeam că vine tatăl său să îl vadă. Nu era aşa, era chiar Papa de la Roma. Am adunat toate uneltele şi firele din casă iar un alt copil a fugit să cumpere nistre prăjituri şi câteva sticle de suc.
A venit pe ascuns, ne-a luat prin surprindere. Câteva gărzi de corp, un cardinal şi două personalităţi importante (nu dau nume). Să nu se înţeleagă greşit. Nu a venit pentu noi acolo, a venit pentu copii şi cum bănuiesc pentru a atrage atenţia celor care pot ajuta. Ne-am pus toţi la masă, am băut suc şi am mâncat prăjituri cu copiii. A vorbit şi cu noi, ne-a dat binecuvântarea lui şi după vreo jumătate de ora de poveşti cu copiii a plecat. L-am aplaudat bineînţeles la plecare şi noi şi copiii. Dacă a venit, instinctiv mă gândesc că acea structura va fi preluată de Vatican.
Mă bucur pentu ei, sincer sunt aspecte ale vieţii prin care noi slavă Domnului nu am trecut şi nici nu doresc nimănui să treacă. Ieri un prieten italian spunea: dacă a venit Papa la tine, este ca şi cum ai făcut 13 ture de stadion. Atunci când ajuţi instinctiv, cred că şi Dumnezeu instinctiv te ajută. La final cred că dacă suntem un pic mai buni, nu avem nimic de pierdut.”
Am stat de vorbă cu românul despre el și despre acel moment emoționant prin care a trecut.
De cât timp eşti în Italia şi care au fost motivele pentru care ai hotărât să te stabileşti în peninsula? Cu ce te ocupi în prezent?
«Prima dată în Italia în 1993. Motivele? Cred că 4 milioane de motive, la fel cum sunt 4 milioane de motive pentru care m-aş întoarce acasă. De fapt ele sunt comune tuturor celor care ne aflăm aici, aproximativ 4 milioane de suflete.
În prezent sunt asociat cu un italian pe care îl cunosc încă din 1993 şi avem o societate care se ocupă de electronică şi instalaţii electrice. Montăm alarme, interfoane şi binenţeles instalaţii electrice, în special cele Domotice.»
Care au fost problemele cu care te-ai confruntat ca imigrant?
«Dacă vorbim la modul individual, atunci sigur că sunt multe. Sociale, familiale şi evident cele ale integrării. Dacă însă încercăm să generalizăm, atunci în cap de lista am putea pune, identitatea şi reprezentativitatea.
Să fiu mai explicit, noi ăştia câteva milioane bune, ne trezim dis de dimineaţă, mergem la muncă şi seara venim acasă. Soţiile noastre au şi mai mult de muncă. Ele au grijă de cei mici şi mai şi muncesc. Practic în timpul liber dacă reuşim ne odihnim.
Mai sunt câteva sute care în schimb sunt la polul opus şi cum răul nu stă la coadă, ei apar mereu pe prima pagină a ziarelor. Deci iată că avem de-a face cu o reprezentativitate şi o identitate exponenţial greşită.
Şi ca să fiu şi mai concret, imaginează-ţi că eşti chemat de un client căruia peste noapte i-au intrat hoţii în casă şi tu român trebuie să îl convingi că eşti tu persoana indicată să îi montezi alarmă. Sper că despre acest aspect o să avem prilejul să discutăm. »
Ce ai simţit când l-ai văzut pe Papa lângă tine? Ai avut posibilitatea să schimbi câteva cuvinte?
«Noi românii suntem un popor credincios. Pentru credinţă ne-am dat şi viaţă, fapte consemnate şi în istorie. Statutul Papei de la Roma îl cunoaştem cu toţii. Acest Papa în mod special este iubit de toată lumea. Când te trezeşti cu binele la uşa, ce poţi să spui?
-Bine ai venit! Evident că răspunsul este cel pe care mi-l doream.
– Fii binecuvântat!
În interiorul acestor cuvine s-a simţit universalitatea creştinătăţii. Acum întâlnesc oameni pe stradă care mă ating, îmi strâng mâna îmi zâmbesc şi îmi pun întrebări. La ei există acest obicei, că atunci un om este binecuvântat de Papa să îl atingi, căci binele se transmite de la unul la altul. În timpul liturghie catolice, există un moment în care toţi oamenii îşi strâng mâna schimbând un semn de pace.»
