Nu te întreba numai ce poate face Iohannis pentru țară, ci adu-ți aminte și de ce l-ai ales pe el și nu pe Ponta.
„Am fost un anticomunist privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea. Atunci nu aveai căi de a exprima aceste lucruri, decât în anumite situații de nesupunere civică”. Așa își descrie președintele Klaus Iohannis existența sub comunism, în cartea „Pas cu pas”, scrisă pentru campania la prezidențiale.
Am reușit s-o citesc și eu, deși am adormit la ea în câteva seri, iar fraza asta mi se pare că descrie perfect esența: omul a rămas un privat și după ce s-a dat drumul la curaj și s-a garantat libertatea de exprimare. E cu atât mai mare mirarea că un om care tace a fost ales în fruntea unui popor prea vorbăreț.
Eu propun o Românie fără înjurături în spațiul public, o Românie corectă, care-și cunoaște bine interesele naționale, fără migrație politică, fără baroni, fără un guvern care lucrează pentru acești baroni
Scrisă în stil proces verbal cu rare expresii informale neașteptate și stângace, cartea trebuie luată mai degrabă pentru calitățile ei informative. Mai bine de jumătate din ea se referă la orașul Sibiu și cum a devenit capitală culturală europeană, ceea ce e firesc, până la urmă asta este cea mai importantă realizare din viața lui de până acum.
Ar fi fost probabil de așteptat ca și alte municipalități care vor să obțină același statut să se fi interesat de experiența pe care am căpătat-o noi, ca primii organizatori ai unei Capitale Culturale europene în România, însă nu s-a întâmplat așa. Țara noastră se află într-o fază a democrației în care fiecare comunitate are impresia că știe ce are de făcut, că nu are nevoie de alții și că își rezolvă singuri problemele
Cartea conține și destul de expeditive referiri la viața privată a persoanei fizice Klaus, despre familia modestă de sași în care s-a născut, despre importanța familiei și parteneriatul solid pe care-l are cu soția lui Carmen, care-i asigură un mecanism personal de gestionare a stresului ce-l ajută să facă față onorabil vieții publice, sau despre cum a învățat să coasă nasturi în armată, și nimic mai mult. Nu a insistat asupra vieții private, așa cum nu a legat nici camaraderii în armată.
În armată înveți să coși singur un nasture, să-ți coși o cămașă, sunt singurele lucruri pe care le-am învățat în cazarmă. Cu colegii m-am împăcat destul de bine, dar nu există camaraderie în astfel de locuri, asta este o ficțiune. Poate doar în liceu să fi avut așa ceva
Dincolo de limbajul tern și pozitivismul predominant al descrierilor, de formalismele care par că-i înfioară viața omului Iohannis, cartea conține și câteva săgeți critice, cu precădere către politicienii de la centru. Dar și astea sunt scrise în așa fel încât dacă nu ești atent le poți trece cu vederea. Cum ar zice George Packer – tipul care a scris acest portret impresionant al Angelei Merkel – Iohannis face în cartea asta toate eforturile ca să nu fie interesant.
la semnarea Tratatului de aderare a României la UE, ca invitat al Ministerului Culturii din Luxembourg, eu am stat împreună cu delegația luxemburgheză. Guvernul României nu m-a considerat important.
Mai are referiri la sistemul de învățământ: prea mulți profesori, prea puțini dascăli. Prea multe persoane au reușit să obțină prea multe titluri cu prea puțină muncă
La jurnaliștii străini versus ăștia români: n-aș spune că în experiența cu ei se văd școli de jurnalism diferite, numai că uneori am impresia că jurnaliștii străini sunt mult mai calmi și nu se implică emoțional în dialogul cu cel intervievat
La viața grea de primar: experiența mi-a arătat că nu există o fișă a postului de primar, iar aceasta este poate una dintre problemele primarilor aflați la primul mandat, ajungi într-o poziție în care toată lumea așteaptă de la tine să faci ceva, dar nimeni nu-ți spune concret ce se așteaptă de la tine sau naivități legate de modul în care ar fi reușit să-i calmeze pe consilierii locali sibieni, prin renovarea primăriei:oricând intrați în clădire, ea dă impresia de calm, de atmosferă relaxată, impresie care pare că li s-a transmis și consilierilor locali.
În vechiul sediu aceștia erau foarte vehemenți. În noul sediu ședințele de consiliu au devenit foarte liniștite, practic lipsite de discuții în contradictoriu.
Am citit cartea lui Iohannis mai degrabă ca pe un exercițiu util de informare, după ce l-am votat destul de orbește, de frică să nu cumva să iasă Ponta președinte. Nu pot să spun că îl admir mai mult sau mai puțin după această lectură, dar cred că cel puțin m-a ajutat să nu am false, exagerate așteptări de la el, așa cum văd în ultima vreme pe alții că se tot dezamăgesc prin diverse medii.
Aș zice că pentru început ar trebui să-i dăm un pic de credit, până la urmă anul de muncă abia începe azi – sper să n-o țină tot într-o liturghie ca până acum – și să încercăm măcar să-i urmăm exemplul, dacă tot l-am preferat unui gargaragiu: să vorbim mai puțin și să facem mai mult. În loc să ne comportăm ca și cum abia așteptam să fim dezamăgiți.
Să nu ne punem prea mari speranțe în el ca în „comandantul suprem al forțelor armate ale patriei” (art 80 din Constituție) – în fond omul admite că armata i-a fost o pierdere de vreme, câți nasturi poți să coși într-o viață? – ci mai degrabă să ne rugăm (protestant sau ortodox) să fie un real garant al respectării legilor. Pe lege și ordine putem construi restul.
sursa romaniacurata.ro