Jurnalistul britanic Alex Brummer, ai carui bunici au murit la Auschwitz, a povestit intr-un articol publicat recent experienta vizitei in locul in lagarul de concentrare. „Mirosul cadavrelor arse, care chiar si acum este imprimat in zidurile crematoriului, este un martor a tot ceea ce s-a intamplat dincolo de portile deasupra carora sta scris, cu litere de fier, Arbeit Macht Frei (Munca aduce libertatea)”, a rememorat el, potrivit site-ului bzi.ro

Jurnalistul britanic Alex Brummer a publicat recent, in editia online a cotidianului Daily Mail, un articol emotionant in care descrie experienta vizitei la Auschwitz, acolo unde bunicii lui au murit. Originari din Vylok, vestul Ucrainei, cei doi soti nu au fost insa singurii membri ai familiei lui Brummer care au fost dusi in lagar: una dintre verisoarele jurnalistului, precum si doua matusi ale acestuia au reusit insa sa scape cu viata.

Bunicul si bunica mea, Sandor si Fanya, au murit la Auschwitz, asa ca eu nu i-am intalnit niciodata. Nu am vazut nici macar o fotografie cu ei (…). Dar mi s-au povestit multe despre viata simpla pe care o duceau inaintre ca intunericul sa se astearna peste ei”, isi incepe Brummer povestirea. „Vietile lor ca fermieri erau grele; bunicul meu se trezea inainte sa se lumineze pentru a mulge vitele. Dar erau si momente de relaxare in familie. (…) Peste ani si ani, ascultand povestirile celor doua matusi ale mele, ale unui unchi si ale unei verisoare – care, cu totii, in mod miraculos, au supravietuit lagarului de concentrare -, imaginea lui Sandor mi s-a imprimat in minte. Calatoria la Auschwitz si faptul de a fi atat de aproape de locul unde el si bunica mea si-au dat ultima suflare l-a reinviat pentru cateva clipe pretioase. Asta se petrecea in urma cu 17 ani, dar saptamana viitoare voi face din nou acel pelerinaj bantuitor, exact la 70 de ani de la eliberarea celor inchisi la Auschwitz-Birkenau, cand toate ororile genocidului nazist asupra evreilor a fost dezvaluit intregii lumi”, a mai scris el.

Mai departe, Alex Brummer povesteste ca tatal lui a scapat ca prin minune, dupa ce a reusit sa fuga in Ungaria, iar mai apoi in Marea Britanie, in anul 1939, scrie gandul.info.

„Imediat dupa razboi, in 1947, tata – care atunci locuia in Brighton – a primit din senin o telegrama din partea Crucii Rosii din Suedia. In ea scria ca la sediul lor se afla trei femei tinere cu numele de familie Brummer, care sustin ca au rude in Marea Britanie. (…) A fost un moment emotionant si totodata plin de bucurie. Nimeni nu mai auzise nimic de ele, drept urmare se credea ca, precum bunicii mei, au murit in camerele de gazare”, isi aminteste jurnalistul. „Supravietuirea lot am simtit-o cu totii ca pe mica victorie impotriva cruzimii inumane, care i-a costat viata pe bunicii mei. Dar umbra pe care nazistii au aruncat-o asupra familiei mele nu a pierit niciodata, de aceea simt ca este atat de important sa merg si sa-mi prezint regretele in locul in care ei (bunicii, n. red) au murit”, a adaugat el.

Amintirea primei vizite la Auschwitz este insa inca vie in mintea lui Alex Brummer.
„Mirosul cadavrelor arse, care chiar si acum este imprimat in zidurile crematoriului, este un martor a tot ceea ce s-a intamplat dincolo de portile deasupra carora sta scris, cu litere de fier, Arbeit Macht Frei (Munca aduce libertatea)”, mai explica jurnalistul.
„Ghidul polonez a fost daca cineva si-a  recunoscut vreodata vreun membru al familiei sale in sutele de fotografii de pe pereti. Da, raspunde el. Da, s-a intamplat asta. Apoi ne-a povestit ca in primii sai ani ca ghid a descoperit ca unul dintre unchii ei – cu sange evreiesc – a murit aici. (…) Ajunsi in camera unde deasupra trupurilor goale ale evreilor se turna Zyklon B, lacrimile mi-au navalit pe fata. Mirosul de ars, venit din crematoriul de alaturi, intensifica efectul coplesitor. Alaturi, la Birkenau, unde sinele trenurilor folosite in deschiderea filmului Lista lui Schindler se pastreaza inca, sunt baraci din lemn cat vezi cu ochii (…). Inauntru, paturile din lemn cioplit, in care stateau cate cinci sau sase persoane, sunt inca intacte. (…) In centrul camrei, latrinele neterminate, scurgerile de pe pereti, iti fura privirea. Peste .1000 de persoane in fiecare baraca, fiecare cu o speranta de viata – daca supravietuiau selectiei pentru camerele de gazare – de sase luni”, continua Brummer.
„Iarba creste acum in jurul cladirilor, dar la intrari, unde picioarele ni s-au scufundat in noroi si cenusa, aproape ca puteai simti mirosul fecalelor si urinei ce se scurgeau prin santuri. Am mers o mila sau doua de-a lungul caii ferate ce aduceau vagoanele cu evrei, tigani si disidenti politici din fiecare colt ocupat din Europa. Calatorii de 2.000 de kilometri sau mai mult, fara apa si mancare, calatorii la finele carora numarul cadavrelor il depasea pe cel al persoanelor inca in viata. La final, un rabin pe nume Marcus s-a oprit in fata Crematoriului doi, in care peste 1.000 de persoane au fost incinerate. Privind catre grupul din fata sa, a amintit ca noi, oameni simpli ai Europei, nu eram cu nimic diferiti de cei care au fost adusi acolo de nazisti. Am fi umplut o cincime dintr-o baraca”, si-a amintit jurnalistul.
„Apoi a urmat tragica insiruire a oamenilor din familiile noastre care au pierit acolo: bunicii mei Sandor si Fanya, unchii mei Danny si Ference, care au murit in campusurile de munca fortata, dupa ce au fost furati de langa familiile lor in timpul razboiului. (…) Intregul pelerinaj, am realizat atunci, a fost incapsulat in acel moment de amintire – pentru bunicii mei si pentru cei sase milioane de oameni care au suferit si au murit alaturi de ei”, si-a incheiat Alex Brummer articolul.