Și totuși, de ce au dat foc țării?

Oricât am întors problema pe toate fețele și oricâte păreri am citit, tot nu am identificat o cauză principală, un motiv suficient de greu pentru USL ca să dea o lovitură de stat tehnico-juridică în anul 2012 și într-un stat membru UE cu riscul de a decupla România de angrenajul european sau, cel puțin, de a-i afecta serios șansele de dezvoltare. Pe bună dreptate te poți întreba, de ce ar dori cineva puterea după ce a distrus țara?

Cristian Mateș

Prima idee care mi-a venit a fost răzbunarea pentru condamnarea lui Adrian Năstase. Încă de când am auzit că acesta va face închisoare m-am temut de consecințe. Numai cine nu știe ce a reprezentat acest om, ce sistem odios și aproape perfect a creat, cine nu știe că PSD-ul de azi este în întregime construcția sa și că aproape toți liderii actuali îi sunt datori cu cariera politică, numai acela poate să nu se teamă de ripostă. Coincidența a fost prea mare. Schimbarea halucinantă a majorității parlamentare s-a petrecut tocmai când, ne dăm seama acum, încercările lui Năstase de a obține achitarea pe orice căi au eșuat și condamnarea era iminentă. Și totuși, de ce să-l jignească liderii USL și să-l mintă pe Barosso? De ce să-i atace televiziunea lor de partid în diverse moduri pe Merkel și pe ambasadorul american? Numai pentru că aceștia susțin „nenorocitul” de stat de drept care îi sperie și care l-a încarcerat pe liderul lor? Parcă este prea mult chiar și pentru o construcție politică condusă de marionete cu carieră politică pe perioadă determinată și pe termen scurt. Puteau să mențină o fațadă pro-europeană încercând în paralel să contracareze acțiunile justiției.

Chiar să fie justiția singurul motiv? Dacă ar fi așa, le-ar fi ieșit mai bine după alegeri. Stă în picioare varianta că întâmplarea cu Năstase a devansat data atacului, dar atunci care să le fie planul de viitor? De ce nu le pasă de UE? Abia faptul că nu avem un răspuns mi se pare cu adevărat îngrijorător.

Am sesizat de la început că nu le pasă de consecințe. Și cui nu-i pasă, în general, de consecințe? În primul rând disperatului, condamnatului la moarte, bolnavului în fază terminală, sabotorului terorist de tip kamikaze și a celui care știe că oricum distrugerea va avea loc mai devreme sau mai târziu. Pe vremea când pesediștilor le păsa de Europa și făceau orice „ca să dăm bine” la Bruxelles, nu procedau ca acum. Vorbeau frumos, se străduiau, executau recomandările. Ce s-a schimbat între 2004 și 2012? Atunci aveau un interes.

Mă gândesc că între timp au vândut ce aveau de vânzare la prețuri de boom economic și de o vreme nu mai au decât de pierdut. Pesediștii și oamenii din jurul lor aveau la începutul acestui deceniu în proprietate aproape toată fosta economie comunistă, cu terenurile și clădirile ei cumpărate pe nimic sau cu credite acordate preferențial oamenilor puterii. Perspectiva aderării la Uniunea Europeană însemna sosirea investitorilor, creșterea creditării, a cererii în raport cu oferta și, implicit, a prețurilor. Mai mult, în acei ani de preaderare, pe șoptite, o clică de încredere din jurul oligarhiei construite de Ion Iliescu cumpăra terenuri intravilane în draci. Cum tot pe șoptite circula și zvonul că principala condiție de aderare era cedarea puterii politice de către Adrian Năstase.
Anii următori aderării au dovedit că pontul imobiliar preaderare fusese un pont bun. Primii vânzători imobiliari ai anilor 2007-2008 au dat lovitura și au făcut milioane. Pe terenurile vândute de ei s-au construit centrele comerciale, mall-urile, fabricile și depozitele. Forța financiară a acestui grup poate cumpăra în prezent o majoritate parlamentară și poate dinamita oricând democrația fără nicio ezitare, deoarece pe ei nu democrația, capitalismul și statul de drept i-au îmbogățit. Ei au o datorie față de o clică, nu față de un set de reguli care să le fi creat oportunități pentru a se îmbogăți și vor merge întotdeauna pe mâna grupului, nu pe mâna legii și a justiției. Într-adevăr, ei nu mai au nimic de câștigat dacă respectă statul de drept sau MCV-ul. La fel cum straturile inferioare ale societății care constituie masa critică a populației oricând dispusă să renunțe la UE au prea puțin de câștigat. Vârsta, apucăturile, complicitățile, cazierul, lipsa unei profesii, neperformanța, teama de competiție sunt cauze mici care se pliază perfect pe marea cauză a oligarhiei.

Dar ce știe oligarhia postdecembristă și noi nu știm? Sau poate știm și nu observăm acum. Pe mine personal, m-a speriat și un eveniment relativ recent, înainte de condamnarea lui Năstase. Iar confirmarea că nu mă speriasem degeaba a venit de la Traian Băsescu și de la reacția sa hotărâtă și foarte rar agresivă la adresa Uniunii Europene, urmată de cererea acceptată ca și statele din afara Zonei Euro să participe la noua construcție europeană dacă își asumă condițiile. Atunci când s-a pus problema restrângerii Zonei Euro în jurul Franței și Germaniei la un număr mic de state care respectă anumite condiții financiare, vechea Uniune Europeană riscând să devină complet inutilă pentru țările membre. În acel moment am avut o presimțire că se pornește un alt proces de tip Yalta/Malta și că efectele în România vor apărea. Sper să nu fie acesta motivul pentru care ciondăneala uselistă cu liderii europeni nu are nevoie de vreun plan de viitor.

– articol publicat pe PoliticStand.com –