TOP STORY | Un absolvent de Stanford şi Harvard renunţă la Banca Mondială pentru a lucra gratis în România

Întoarcerea acasă. Când rosteşti numele Băncii Mondiale te gândeşti inevitabil la o instituţie care gestionează miliardele planetei. Zeci de mii de oameni lucrează la foc continuu pentru a micşora prăpastia ce separă ţările sărace de cele opulente sau pentru a oferi tuturor oamenilor din lume şanse egale, cel puţin in teorie. Surprinzător sau nu, printre angajaţii acestei prestigioase instituţii financiare internaţionale se numără şi români. Sebastian Burduja este unul dintre ei. Are 30 de ani, este din Bucureşti şi îi place ca lumea să-l strige Tianu. A studiat la Stanford şi Harvard, două instituţii etalon din mediul academic internaţional. Pentru americani nu a contat că e român atâta timp cât şi-a îndeplinit exemplar datoria. Anii de studiu de la prestigioasele universităţi americane au reprezentat pentru el o carte de vizită impresionantă, care l-a propulsat ulterior la Banca Mondială, unde a obţinut un job la care puţini abia dacă îndrăznesc să viseze.

Stabilit de 12 ani în America, Tianu şi-a început cariera în această instituţie bancară acum aproape 3 ani. Tot atunci s-a căsătorit cu o americancă, care de curând i-a dăruit un copil. Deşi are o viaţă şi o carieră de invidiat în Statele Unite îşi doreşte ca la finalul acestui an să se întoarcă definitiv în România, alături de familia sa. Va renunţa la jobul bine plătit de la Banca Mondială pentru a se concentra pe activitatea de voluntar în cadrul organizaţiei pe care tot el a înfiinţat-o, CAESAR (Centrul pentru Acces la Expertiza Studenţilor şi Absolvenţilor Români). Prin intermediul acestui ONG îşi propune să creeze diverse programe de dezvoltare pe care să le implementeze cu ajutorul factorilor decizionali. Scopul său este de a schimba ceva în ţara unde s-a născut, deoarece, crede el, „suntem condamnaţi ca în următorii zece ani să avem o ţară că afară. Dacă nu vom reuşi să schimbăm lucrurile în următorii zece ani, nu ştiu dacă vom mai avea ocazia să o facem vreodată.”

Tianu, cred că prima întrebare pe care ţi-ar adresa-o oricine este cum ai ajuns să studiezi  în America?

M-am născut la Bucureşti. Când am împlinit un an, familia mea a decis să ne mutăm în Piatra Neamţ, pentru că ai mei efectiv nu se puteau descurca cu doi copii. Am crescut şi am copilărit în Piatra Neamţ, după care ne-am mutat înapoi în Capitală, unde am rămas până la terminarea liceului. Încă din liceu mi-am dorit să am posibilitatea să studiez afară. Mă interesa foarte mult procesul de tranziţie al României, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mergeau în ţară şi mă gândeam că mergând în America o să găsesc răspunsul la toate frământările mele. La vremea aceea, prin 2003, foarte greu puteai să studiezi în afara ţării. Sora mea mai mare a fost în America la studii şi am avut-o pe ea ca exemplu. Mi-am zis că dacă ea a putut, pot şi eu.

Totuşi, nu oricine îşi permite să studieze în America, unde taxele sunt exorbitante. Tu cum ai reuşit?

E un mare efort financiar pentru oricine să studieze în America. Am avut norocul că părinţii şi bunicii mei au făcut acest efort financiar pentru a mă susţine acolo. Tatăl meu lucrează de 20 ani în sectorul bancar, el mi-a oferit o bună parte din resursele financiare, iar mama mea este medic de familie. Sunt conştient că puţini români au acest privilegiu şi pentru asta o să le fiu toată viaţa recunoscător. Nu e simplu pentru niciun părinte să aibă copilul departe de casă, mai ales peste un ocean, dar cred că ei au văzut în asta o şansă care nu se poate rata. În perioada în care am urmat studiile, adică 2004-2008, costurile se ridicau undeva la 30.000 de dolari pe an. Între timp aproape că s-au dublat.

Pe lângă taxele uriaşe, ştiu că şi condiţiile de admitere sunt foarte dure…

Aşa este, procesul de admitere a început încă din liceu. Am dat mai întâi un test de limba engleză, apoi un fel de bacalaureat american, am primit scrisori de recomandare de la profesori. Notele din şcoală au fost şi ele foarte importante. Am alcătuit un dosar care a ajuns la Universitatea din Stanford în iarna ultimului an de liceu. Nu o să uit niciodată ziua când am primit plicul de la universitate prin care eram anunţat că am fost admis. Oricum, procesul de admitere a durat foarte mult şi a fost foarte dificil, iar şcoala românească, dincolo de meritele ei pe care încă le avea în anii 2000 și, sper, încă le are nu m-a pregătit pe deplin să reușesc la o facultate din SUA.

De ce crezi asta?

Pentru că sunt diferenţe uriaşe între sistemul de învăţământ românesc şi cel american. Cea mai frapantă diferenţa este încrederea acordată studentului. În România ţi se oferă foarte multă informaţie, în America eşti pus în situaţia de a veni cu răspunsuri proprii, de a avea iniţiativa, de a pune sub semnul îndoielii ce ţi se spune. Sunt examene în care nu există profesor supraveghetor în sala de curs, se merge pe cinste. Plagiatul este egal cu exmatricularea în SUA.

De ce Stanford şi nu altă universitate?

Mi-am dorit Stanford foarte mult datorită programului solid pe care îl au pe studii politice. Am absolvit studii politice, specializarea secundară fiind economie şi sociologie. Pe partea interesului academic, Stanfordul mi-a dat câteva răspunsuri legate de parcursul României şi de ce suntem azi unde suntem. Am început o cercetare legată de fenomenul şi evoluţia corupţiei în România, pe care am continuat-o ulterior la Harvard. Relaţiile pe care mi le-am construit la cele două universităţi m-au ajutat enorm în cariera profesională. Am descoperit, de asemenea, că în America există o legătura foarte strânsă între mediul academic şi mediul profesional, nu ca în România. În America centrele ce carieră sunt foarte implicate în viaţa unui student. 

Dar cum ai ajuns şi pe la Harvard?

În 2008 am terminat studiile la Stanford şi am mers într-un program de dublu masterat la Harvard, timp de trei ani, masterat în politici publice şi în administrarea afacerilor. Admiterea a fost şi aici deosebit de complexă, cu atât mai mult cu cât masterul a venit imediat după licenţa, iar  majoritatea urmează un program de master după vreo doi ani de experienţă practică.  Pe perioada celor trei ani, ca urmare a rezultatelor obțiunute la Stanford, am fost susținut de o bursă David M. Rubenstein și de HBS MBA Class of 1970 Fellowship. Atât Stanford, cât şi Harvard sunt şcoli minunate ca nivel academic, cu profesori foarte bine pregătiţi, studenţi foarte buni din toată lumea.

Lucrează pentru România de peste Ocean

Cât de greu a fost să pătrunzi pe piaţa muncii, fiind absolvent de Harvard şi Stanford?

(Râde) Am lucrat în anii studenţiei într-un fast-food al campusului, vinerea şi sâmbăta seara. A fost o experienţă plăcută, m-am integrat în societate, în viaţa de campus. În America oricine este primit cu foarte multă deschidere încă din prima zi, este ceva ce ţine de structura societăţii americane, de cultura pe care ei reuşesc să o construiască în aceste campusuri. Nu am simţit niciodată că sunt dezavantajat pentru că sunt din România.

Dincolo de această experienţă studenţească, care a fost primul tău job important?

După absolvirea programului de la Harvard am fost recrutat de o companie de consultanţă, care lucrează pentru instituții internaționale cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite,  G20.Această experienţă a durat un an şi două luni, după care, în toamna lui 2012, am început să lucrez la Banca Mondială, la sediul din Washington.

Prin ce conjunctură ai ajuns acolo?

Povestea mea se leagă de un un prieten şi ulterior coleg, Marcel Ionescu Heroiu, pe care l-am cunoscut în 2010 într-o excursie. Marcel m-a recomandat, am avut un interviu cu managerul de sector şi am semnat un contract pe doi ani. Ulterior, contractul a fost prelungit, iar eu am lucrat pe regiunea Europa-Asia Centrală, în cadrul diviziei de dezvoltare socială.

Concret, cu ce te ocupi?

Acum desfăşurăm un proiect de asistenţă tehnică şi o bună parte din timp am avut şansa să lucrez pentru România. Banca Mondială a semnat un memorandum de înţelegere cu Guvernul României şi cu Comisia Europeană prin care acordă asistenţă tehnică cu scopul de a îmbunătăţi absorbţia fondurilor europene. Preluăm cazul României, punem un diagnostic la problemele din zona dezvoltării regionale de exemplu, de ce nu avem o infrastructură suficient de solidă, pe ce am cheltuit banii în trecut şi încercăm să găsim soluţii. Avem şi foarte multe misiuni în teren, vorbim cu sute de autorităţi locale, judeţene, ONG-uri, firme private, după care coagulăm toate aceste experienţe, suprapunem partea de bune practici internaţionale şi publicăm un raport pe care îl înaintăm ministerelor, factorilor de decizie în general. Cam asta înseamnă activitatea de zi cu zi: o combinaţie între a găsi soluţii la probleme şi a le comunica într-un mod cât mai eficient unei audienţe de nivel înalt.

Cum e să lucrezi la Banca Mondială?

Banca Mondială e o organizaţie care are o misiune minunată, să elimine sărăcia din întreaga lume. Totodată este o instituţie care are grijă de oamenii săi,poate mai mult decât anumite companii din sectorul privat, unde eşti o piesă într-un mecanism şi la sfârşitul fiecărei zile trebuie să ai rezultatul aşteptat. În Banca Mondială observi că lumea îşi urmează sufletul şi pasiunea de a face bine. Îmi place enorm ceea ce fac, a fost visul meu să lucrez pentru România şi asta mi-a oferit Banca Mondială. Mulţumirea mea sufletească cea mai mare este că pot să fac ceva care poate ajuta ţara mea.

Totuşi, lucrezi într-o instituţie privită cu scepticism în lume, ea fiind asociată cu impuneri de taxe, tăieri de salarii, restricţii drastice. Chiar României i s-au impus nişte condiţii foarte dure de către Banca Mondială şi FMI…

Să ştii că Banca nu aplică totdeauna aceeaşi soluţie, adică aceea de a tăia cheltuielile orice s-ar întâmpla. În general problemele apar atunci când vin echipe de experţi internaţionali şi, fără a fi ancoraţi în realitatea din teren, fără a înţelege ce se întâmplă acolo, vin cu o soluţie universală pe care o aplică cu o rigurozitate maximă, soluţie care nu întotdeauna se adaptează oricărei ţări. Au fost multe cazuri în care au venit echipe ale FMI sau ale Băncii cu o anumită metodă care în practică a dat greş pentru ţara respectivă, s-au generat pierderi şi au crescut gradul de sărăcie în loc să îl scadă. În România am încercat să aducem cât mai mulţi români experţi tocmai pentru că ştiu ce se întâmplă acolo. Nu poţi veni cu soluţii din Elveţia sau SUA şi să le aplici în România fără a le adapta la contextul local.

Visul american, abandonat pentru visul românesc

Tianu, eşti tânăr, ai devenit de curând tătic, ai un job şi o carieră de invidiat. Mă întreb dacă mai e ceva ce îţi doreşti să realizezi şi nu ai apucat până acum?

Am plecat în America cu gândul să mă întorc acasă. În curând fac 12 ani de când sunt aici şi sper că la finalul acestui an să mă pot întoarce definitiv în ţară. Am plecat ca într-o misiune, ca să învăţ, să fiu printre cei mai buni, să-mi demonstrez mie şi altora că pot să am performanţe şi să mă întorc acasă cu ce am acumulat acolo. Visul meu este să mă întorc în România şi să dezvolt fundaţia CAESAR, o comunitate globală de experți români și un proiect care a început prin lansarea Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS) acum aproape şapte ani. Am încercat atunci să-i reunim pe tinerii care plecau la studii în străinătate şi să le asigurăm o casă departe de casă, să organizăm evenimente, să-i ajutăm să se integreze, să ajungă la universităţi bune.

Cum vei reuşi să schimbi România în acest context socio-economic?

Noi ne propunem să venim cu soluţii pe politici publice şi să le asigurăm o adoptare rapidă în România. Liga lucrează mult cu studenţii şi mai puţin cu absolvenţii şi are trei misiuni principale: de a crea comunitatea studenţilor români din afara ţării, de a-i ajuta pe cei de acasă să ajungă la universităţile de peste hotare şi de a sprijini întoarcerea lor acasă. În schimb, fundaţia se adresează mai ales tinerilor profesionişti, absolvenţilor de programe academice din toată lumea, iar misiunea ei este să creeze o punte între cercetători, tineri specialişti români din afară şi specialiştii din ţară. Pentru mine CAESAR înseamnă dezvoltarea României.

Nu crezi că faci o alegere greşită dacă renunţi la un job la Banca Mondială pentru a fi voluntar?

CAESAR este o oraganizaţie non-profit. Sunt conştient că nu o să am vreun venit de pe urma acestei activităţi, dar pentru mine banii nu sunt totul, cred că trebuie să ne uităm mai mult la ce putem lăsa în urmă.

Totuşi, pentru ca aceste organizaţii să-şi îndeplinească misiunea ai nevoie de o colaborare eficientă cu factorii de decizie, cu societatea civilă. E posibilă o astfel de colaborare?

Cred că lucrurile o să înceapă să se schimbe, cetăţenii o să fie din ce în ce mai implicaţi, iar cei care îi reprezintă vor înţelege răspunderea pe care o au. Eu, personal, mă gândesc chiar la o carieră politică. Toţi ar fi bine să ne gândim dacă ne pasă, pentru că există idei bune, există specialişti şi i-am întâlnit în toată ţara la nivel tehnic, chiar şi în administraţia publică locală, dar se blochează de multe ori iniţiativele lor din cauza lipsei de compentenţă sau a lipsei de interes a factorului politic.

Ce-ţi propui să mai faci când vei reveni acasă?

Mă gândesc la doctorat şi chiar mi-aş dori mult să-l fac în România, să pot să compar educaţia din afară cu cea din ţară, cel puţin la nivelul învăţământului superior.

A lansat o carte despre epoca postcomunistă

Tianu Burduja a aprofundat studiile absolvite în America printr-o serie de cercetări ample pe tema Revoluţiei din 1989 şi mai ales a perioadei postdecembriste. A fost marcat de acest moment de răscruce al României şi a decis să răspundă într-o carte la mai multe întrebări la care românii nu au găsit nici până azi răspuns. Aşa a văzut tiparul lucrarea “Între speranţă şi deziluzie”, editată la Humanitas şi lansată în luna mai 2015. „Momentul 1989 m-a marcat foarte mult. Am petrecut revoluţia la Piatra Neamţ. Îmi amintesc cu mintea mea de copil ce s-a întâmplat atunci, îmi amintesc părinţii care plângeau, îmi amintesc de euforia generală că puteam face aproape orice după căderea regimului. Dar momentul acela de speranţă şi bucurie s-a transformat într-o mare de deziluzie. Tocmai această idee am surprins-o în cartea mea, al cărei titlu spun eu că este sugestiv în acest sens.”

CITAT: “Soţia mea, cetăţean american, este chiar încântată să vină în România, a fost de multe ori în vizită şi îi place foarte mult; spune că e o ţară în care sunt multe lucruri de făcut şi chiar are dreptate.” Sebastian Burduja, expert Banca Mondială

Sursa: viitorulromaniei.ro