Cel mai înfricoşător lucru legat de sfârşitul vieţii nu este moartea, ci suferinţa pe care o trăieşi în drumul spre moarte, este de părere B.J. Miller, specialist în îngrijiri paleative. A cunoscut suferinţa după un accident în urma căruia a rămas fără picioare şi o mână şi, folosindu-se de experienţa pe care a trăit-o în spitale, a decis să-i ajute pe pacienţii aflaţi în nevoie, relatează digi24.ro
Povestea lui B.J. Miller începe pe vremea când era student la Princeton. Într-o noapte, alături de doi prieteni, a ieşit în oraş, iar spre dimineaţă, într-un moment de exces de zel, a decis să urce pe un vagon de tren. Ajuns pe vagon, tânărul a fost curentat şi aruncat la pământ. S-a trezit la spital, fără nicio amintire legată de accident. Pentru a-i salva viaţa, medicii au decis să-i amputeze picioarele şi mâna stângă.
În ciuda faptului că medicii îi dădeau puţine şanse de supravieţuire, Miller a reuşit să rămână în viaţă. Însă recuperea avea să însemne mult timp şi suferinţă.
După ce a ieşit din camera sterilă în care a fost ţinut, Miller povesteşte că a fost impresionat de apariţia prietenilor la spital într-un număr mare, veniţi să-l încurajeze înainte de operaţia de amputare a mâinii. „Au avut curajul să vină. Astfel mi-au arătat că sunt iubit chiar şi atunci când nu puteam concepe asta,” spune Miller, citat de The New York Times.
Să accepte mai uşor noua viaţă l-a ajutat şi mama lui, imobilizată în scaunul cu rotile încă de când Miller era copil.
După externare, a refuzat să se vadă ca o victimă şi să creadă că schimbările suferite îi vor face viaţa mult mai dificilă. În schimb, a ales să accepte că viaţa sa e unică, aşa cum sunt vieţile tuturor. „Să fii om este un lucru foarte dicil,” spune Miller. Iar el nu a simţit niciodată că viaţa sa a fost una uşoară, nici măcar înainte de accident, şi nu s-a simţit niciodată îndreptăţit să se plângă pentru asta. Vede nefericirea ca pe un intrus în vieţile liniştite pe care toţi ar trebui să le avem.
Ajuns o persoană cu dizabilităţi, Miller a primit tot felul de semnale că este diferit şi separat de toţi ceilalţi. Însă a refuzat să se izoleze şi şi-a acceptat suferinţa.
În următorul an, Miller s-a întors la Princeton, cu trei proteze, un câine special dresat pentru a-l ajuta şi cu o maşină de golf care-l ajuta să se deplaseze prin campus.
A ales să studieze Istoria Artei, materie care l-a ajutat să-şi accepte handicapul. Îşi aminteşte că, într-o zi, când privea statuile antice, cărora le lipseau braţele sau alte părţi ale corpului, a început să le vadă ca pe nişte camarazi de suferinţă. „Colegii meu le vedeau ca pe adevărate opere de artă, frumoase şi impunătoare, însă nu le puteau vedea întregi,” spune Miller. Timpul a lăsat urme adânci peste aceste corpuri, iar rezultatele au fost înţelese ca fiind parte din artă. Medicina nu vede lucrurile aşa, a realizat Miller. Cuvinte precum „dizabilitate” şi “reabilitare” nu oferă o viziune optimistă pacienţilor. „Există momente aberante în viaţă după care, cu puţin ajutor, îţi poţi continua viaţa normal sau aproape de normalitate,” spune specialistul. Astfel că, Miller a decis să-şi vadă viaţă ca pe o nouă provocare, ca şi cum ar vizita o ţară a cărei limbă nu o cunoaşte. Iar optimismul lui a inspirat mulţi oameni aflaţi în suferinţă.
A decis să urmeze Medicina şi a descoperit îngijirile paleative. Acum vede recuperarea ca pe o artă, „o transformare”, şi a decis să ajute pacienţii aflaţi pe moarte. „Anumite părţi din mine au murit în acel accident. Şi mulţi au trecut prin astfel de întâmplări. Am fost nevoit să-mi refac viaţa în funcţie de noile nevoi şi pot spune că a fost ca o eliberare să realizez că întotdeauna poţi găsi frumuseţe şi un scop în viaţa pe care o ai,” spune Miller.
Crede că spitalele nu sunt pregătite pentru a îngriji pacienţii aflaţi pe moarte. „Spitalele sunt locuri unde te duci pentru a vindeca, nu unde să trăieşti sau să mori. Nu acesta este scopul lor. Oamenii care ajung în spital şi ştiu că urmează să moară ajung să-şi urască timpul de viaţă rămas“, a spus Miller în timpul unei conferinţe. Medicul crede că trebuie eliminată orice fel de suferinţă care nu este necesară, fie că are legătură cu mintea pacientului, fie că este o durere fizică. Iar compasiunea, dragostea celorlalţi pot ajuta pacienţii în ultimele zile de viaţă. Pentru Miller îngrijirea paleativă înseamnă confort şi alinare.
Acum, B.J, Miller are 45 de ani şi ajută zilnic pacienţi cu cancer să facă faţă suferinţei. De asemenea, este directorul unui mic spital din San Francisco numit Zen Hospital Project care a luat naştere în timpul crizei de SIDA din San Francisco, când personalul medical de aici a primit şi îngrijit pacienţi cu SIDA, de cele mai multe ori stigmatizaţi, oferindu-le un loc unde să-şi petreacă liniştiţi ultimele zile din viaţă.
