Barbat puternic, dintr-o bucata, dar cavaler in sensul cel mai profund, cuceritor nu doar pe campul de lupta, ci si in iatacurile curtilor domnesti, capabil de gesturi nebunesti din iubire, nedrept uneori, dar niciodata ipocrit, Mihai Viteazul a fost cu totul altfel decat ni l-a prezentat, cu rare exceptii, istoria tezista a ultimului secol. Povestea iubirilor sale ne dezvaluie o vapaie launtrica, ascunsa sub armura sa de mare general. Vapaia aceea a insufletit povestile de dragoste cu Stanca, Tudora, Velica si, cine stie?, cu Zamfira sau Maria Christierna. (…)
Vapaia aceea launtrica
In tablouri putin cunoscute publicului romanesc, pe care, alaturi de numeroase copii ale lor, le gasim azi la Madrid, la Sankt Petersburg, la Viena sau Paris, detasat de platosa ideologica si invelit, dimpotriva, intr-o fina mantie alegorica, un Mihai Viteazul liber sa-si dea frau sentimentelor. Are privirea sagalnica si inspira o virila tandrete, de adevarat cavaler, la propriu si la figurat. E innobilat, de fiecare data, de compania unei misterioase domnite blonde, ravasitor de frumoasa, de o fragilitate pe care, cu manierismul tipic epocii, pictorii de curte o surprind in cele mai mici detalii. Desi asezati discret in planul al doilea al compozitiei pictorului Frans Franken „Cresus aratandu-si comorile lui Solon”, Mihai Viteazul si sclipitoarea sa insotitoare, ce-si reazema, complice, mana delicata pe temutul in batalii brat stang al domnitorului, atrag privirile tuturor. Nicaieri, in nici un alt portret, Mihai Viteazul nu e mai puternic si mai mandru, in nici un alt portret nu e mai uman si mai fascinant, decat in tabloul batranului Franken.
Un tanar dintr-o bucata
(…) „S-a inaltat din treapta in treapta, in mijlocul boierimii oltene, ca un om de tara ce cunostea necazurile si lupta indaratnica a lumii de pe atunci. Astfel il intelegem mai bine pe Mihai, zbuciumul salbatic al sufletului lui necizelat de curtile domnesti, legaturile lui cu cercurile grecesti de la Constantinopol… Astfel, prin aceasta latura, a fost copilul tarii, din straturile ei adanci. In aceasta lumina vedem un alt Mihai Viteazul, mai uman si mai viu, care nu e scazut prin nimic”, il descrie, magistral, P. P. Panaitescu, pe tanarul Mihai Viteazul.
Inima de mama, inima de sotie
(…) Mihai era in floarea varstei – avea 27 de ani – cand a luat-o de sotie pe Stanca. Detaliul ca Stanca era pe atunci vaduva si ca inrudirea cu nepoata banului Dobromir al Craiovei si a logofatului Gheorghe din Corbi i-a deschis tanarului Mihai drumul spre putere i-a facut pe unii istorici contemporani sa suspecteze o casatorie din interes a viitorului domn al celor trei tari romane. Nu exista insa dovezi care sa ateste ca relatia dintre Mihai si Stanca ar fi fost una proasta sau ca s-ar fi deteriorat inainte de iminenta urcare a sotului pe tronul Tarii Romanesti. (…) Constantin Gane o caineaza, apoi, si pe Doamna Stanca, sotia lui Mihai Viteazul: „Nu se poate sa fi fost o femee fericita. Caci, oricat am dori ca femeile acelea sa fi avut suflete de otel si inimi impietrite in dureri, nu putem crede ca jupanesele si Doamnele romane vedeau cu inima buna pe barbatii lor stand mai mult in lagare decat in iatacuri, si cand se intorceau acasa, mai mult in iatacurile tiitoarelor decat in ale lor”.
Galceava celor doua fiice
(…) Pana in 1593, Mihai si Stanca dusesera, desigur, o viata linistita, iar rodul iubirii lor sunt chiar cei doi copii ai cuplului, Florica, respectiv Nicolae, cel care avea sa ocupe, o vreme, cat marele voievod era in Ardeal, tronul Tarii Romanesti.
Florica, despre ale carei farmece se auzise pana la curtea imperiala germana, a fost cat pe ce sa se casatoreasca cu imparatul Rudolf, care, intr-o corespondenta intima, lasa sa se inteleaga acest lucru. Doar interventia energica a mamei acestuia, Maria de Spania, a zadarnicit un mariaj care, dupa cum inspirat noteaza Alexandru Alexianu in „Acest ev mediu romanesc”, ar fi schimbat, fara doar si poate, „si norocul lui Rudolf, si soarta lui Mihai Viteazul”.
Pe langa Florica, Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, nascuta la 1599, in plina perioada de glorie a tatalul sau, dintr-o relatie a domnitorului cu o tiitoare cunoscuta drept „Tudora din Targsor”. In stilul sau consacrat, Mihai nu a facut nici un secret din nasterea fiicei sale nelegitime. Mai mult, si-a vizitat iubita si fiica, in varsta de doar un anisor pe atunci, punand la capul leaganului sau un hrisov prin care hotarase sa le lase mostenire, dupa moartea mamei sale, Doamna Teodora, mai multe sate. Respectivul hrisov, pastrat cu sfintenie, vreme de 16 ani, de catre Tudora din Targsor, pana la nunta fiicei sale cu paharnicul Socol, avea sa fie prilej de proces intre fiicele marelui voievod, Florica si Marula. In 1616, cele doua fete, acum maritate, isi revendicau, fiecare, in fata sfatului domnesc, respectiva mostenire. Cu acest prilej, boierii si clericii chemati la judecata descopera ca, initial, prin respectivul hrisov, Mihai ii daruise, de fapt, satele Floricai, pentru ca la nasterea Marulei, sa modifice cu mana sa documentul si sa-l inmaneze ibovnicei sale.
Farmecele surorilor Norocea
(…) Principele „nebun”, care pusese pe jar trei imperii prin politica sa ambitioasa si nesupusa e eroul momentului nu doar in Ardealul pe care il controla prin forta armelor, ci in intreaga Europa. Viteazul si exoticul print valah trebuie ca a frant multe inimi la curtea filfizonilor ce bantuiau prin jurul Bathorestilor. Exact in acea perioada, e de-acum de domeniul evidentei, relatiile sale cu Doamna Stanca se erodasera iremediabil. De altfel, cronicarii de la curtea Ardealului o zugravesc in culori sumbre pe sotia voievodului, batrana si mereu intunecata…
Dimpotriva, tinere si stralucitoare erau cele doua fiice ale lui Ivan Norocea, fost mare dregator muntean si, pe finalul vietii, viteaz de incredere in oastea lui Mihai Voda.
Fostul logofat pribegise ani de zile cu familia prin Ardeal, unde a ajuns un politician foarte influent. Acolo isi casatorise cele doua fiice, pe Zamfira si pe Velica, dupa mari potentati ai vremii. La Alba Iulia s-a reintalnit Mihai cu ele, dupa ce le cunoscuse mai devreme, in 1595, pe cand era el insusi oaspete la curtea lui Sigismund Bathory. Zamfira fusese sotia ambasadorului Ardealului la Inalta Poarta, nobilul transilvan Petru Racz de Galgo, stramos al Printului Charles al Marii Britanii (vezi reportajul publicat in F. AS nr. 1002), in vreme ce, ramasa vaduva dupa moartea lui Vlad, vremelnic domn al Tarii Romanesti, Velica fusese casatorita de tatal sau cu aventurierul italian Fabio Genga, confidentul lui Sigismund. Frumoase si voluntare, cele doua surori aveau la degetul mic politica din cetatea Balgradului. De-un neam cu Mihai, ambele devin sfatuitoare si ajutoare de nadejde ale voievodului dupa instalarea sa in mediul ostil de la Alba Iulia. A fost mai mult decat atat intre cele doua fiice ale lui Norocea si Mihai Viteazul? Nu se stie clar, decat in cazul Velicai. „Unii istorici contemporani incearca sa acrediteze ideea ca, inainte de Velica, Mihai a avut o poveste de dragoste cu Zamfira, dar nu exista marturii certe in acest sens, doar supozitii”, afirma arheologul clujean Gheorghe Petrov, cel care a studiat mormantul Zamfirei de la Teius.
Velica, „stapana prin iubire a Ardealului”
Multe dintre aventurile lui Mihai Voda s-au pierdut, impreuna cu picanteriile lor, in negura evului mediu. Dar soarta a facut ca tocmai marturiile despre iubirea pe care voievodul i-o purta Velicai Norocea sa ramana vii si limpezi, ca si cum doar iubirea aceasta tarzie a domnului muntean ar merita povestita pe de-a-ntregul. Ostenit de atatea campanii militare, inselat si tracasat de atatea ori de falsi prieteni si de dusmani de moarte, neinteles de Doamna Stanca, in sfarsit, principe peste toate cele trei tari romane, Mihai isi gasise acum, cand trecuse de 40 de ani, marea dragoste. In decorul frust si rece al curtii de la Alba Iulia, Mihai era nedezlipit de Velica, iar cand pleca la Targoviste o lua si pe ea cu el, povesteste Constantin Gane. „Fiind acum singur in Alba Iulia, singur, cuceritor, glorios, atotputernic, nu se mai sfii a-si ascunde dragostea; dimpotriva, voi ca toata lumea sa stie ca Velica era a lui – un omagiu adus frumusetei ei.
O afisa, o impunea, cerea sa i se inchine lumea ca unei fete de domnita ce era si ca unei Doamne ce ar fi putut fi”, adauga autorul. Inflacarat de pasiunea nebuna a lui Mihai pentru Velica, Nicolae Iorga o numeste pe frumoasa aristocrata „stapana prin iubire a Ardealului”. In scurt timp, povestea de iubire a lui Mihai face inconjurul Europei, cu exagerarile de rigoare ale cronicarilor vremii. (…)
Dar valvataia iubirii cu Velica nu a tinut mult, caci in toamna lui 1600, Mihai este infrant la Miraslau, de nobilimea ardeleana rasculata, si ia drumul pribegiei, mai intai la Viena, apoi la Praga, unde cere ajutor imparatului Rudolf.(…) Se prea poate ca Mihai si Velica sa se mai fi vazut dupa revenirea glorioasa a lui Mihai in Ardeal, in fruntea trupelor imperiale, si se prea poate, deci, ca ea sa fi fost ultima femeie care a mangaiat fruntea asprita de ganduri si de lupte a mult-incercatului erou, inaintea asasinarii sale, pe campia Turzii… Istoria tace aici, lasand suspendata povestea de iubire dintre cei doi la vremea ceasurilor de foc tainuite de iatacurile Balgradului.
In cautarea unui erou
Mihai Viteazul a murit la 43 de ani. Surprinzator de tanar pentru cei care il stiu pe Mihai doar din gravurile in care apare batranicios si vesnic incruntat. (…)
Ies la iveala amanunte controversate, detalii nestiute, se gasesc fabuloasele sale portrete de la curtile imperiale europene, care au devenit icoane ale luptei romanilor pentru faurirea statului national. Si, printre atatea si atatea documente, doua picturi de mare valoare, doua alegorii in care portretul voievodului apare, limpede, printre personajele principale: o data in chip de Irod, intr-o compozitie cu clarissime trimiteri politice, altadata in chip de curtean al lui Cresus, in tabloul cunoscut sub numele de „Cresus aratandu-si comorile lui Solon”. De fiecare data, Mihai e infatisat in intimitatea unei prea-frumoase domnite cu parul blond si tenul alb ca spuma laptelui. „Cine e frumoasa blonda?”, s-a intrebat toata lumea. Sarmantul domnitor muntean revenea, din nou, in atentia istoricilor…
Misterul frumoasei de la Praga
(…) Istoricul Alexandru Alexianu merge mai departe: Mihai o cunoscuse pe Maria Christierna inca din 1596, la cateva luni dupa casatoria ei cu Sigismund Bathory, caci principele muntean poposise vreme de 10 zile la Alba Iulia, in timpul unor negocieri cu sotul arhiducesei, crede el. Apoi, Maria Christierna trebuie sa fi aflat destule despre Mihai Viteazul si de la Velica, sotia lui Genga, omul de incredere al principelui Ardealului. La fel de posibil este ca Mihai sa se fi reintalnit cu arhiducesa la Praga, exact atunci cand a fost realizat acel faimos tablou al lui Franken. Divortata, frustrata dupa o casnicie dezastruoasa cu Sigismund Bathory, Maria Christierna, pe care cronicarii timpului ne-o prezinta ca pe o frumusete tipic germanica – par blond, ten fin, buze subtiri si maini gratioase – parea a fi perechea ideala a eroului ei personal din razboiul cu cardinalul Bathory. Ar fi rezistat principele valah sarmului arhiducesei, el marele cuceritor, caruia, vedem din relatarile vremii, ii placea atat de mult sa se afiseze cu iubirile sale? Chipul sagalnic al voievodului din tabloul lui Frans Franken ne da un indiciu. E acolo, aievea, vapaia aceea launtrica a eroului. (…)
Cititi toata povestea pe: formula-as.ro
