TOP STORY | Crăciun în tranşee

– Ziua în care au tăcut tunurile şi s-au auzit îngerii –

– Sunt pline cărţile de istorie de mari fapte de vitejie. Regi care-şi croiau drum cu barda printre duşmani, voievozi secerând fără frică oştiri întregi, infanterişti care şarjau nebuneşte, la baionetă, în faţa tancurilor duşmanului. Dar există şi altfel de eroi ai războiului. Militari care au avut îndrăzneala de a opri, o clipă, măcelul, pentru a fi, iarăşi, oameni. Pentru a ieşi din tranşee, ca să sărbătorească Crăciunul, alături de duşmanii lor, pe care îi seceraseră până atunci fără milă. Eroismul de-a lăsa o clipă inima să înflorească în plin război –

Soldaţii care plângeau

Crăciunurile erau mereu la fel în Ardealul copi­lăriei, spune profesorul şi istoricul clujean Alexandru Diaconescu. O sărbătoare care, văzută prin ochii puş­tiului de atunci, căpăta dimensiuni ritualice. O pace şi o rânduială în toate şi o împăcare împletită cu aburii calzi ai colacilor scoşi din cuptor. Totul era rostuit, de la bucatele de pus pe masă, la hainele cele bune de mers la biserică, de la postul ţinut cu sfinţenie de cei mai bătrâni, la colindele pregătite din timp, să-l întâm­pine pe Pruncul Iisus. Parte din acest ritual sărbătoresc era până şi aşezarea familiei în jurul mesei de Ajun, lângă bradul împodobit cu mere şi lumâ­nări. În capul mesei era mereu bunicul, iar în dreapta lui era naşul, oameni vrednici şi sfătoşi, eroi în Primul Război Mondial. Bunicul şi naşul erau chiar eroii poveştilor fabuloase pe care micuţul Sandu le sorbea mereu – „numai ochi şi urechi” – la marile mese de fami­lie şi, mai cu seamă, la mesele de Crăciun.
„Eram fascinat de amintirile din război, pe care bunicul şi cu naşul le depănau de sărbători, când se întâlneau. Aveau nenu­mărate poveşti, dar una dintre ele, o poveste stranie, m-a urmărit mereu, şi n-am reuşit s-o uit ni­cio­dată. Era o poveste cu soldaţi care plângeau… „.

Piave: lacrimi şi sânge

„Bunicul dinspre mamă, Petru Fărcaş, era de loc din Ţara Haţegului, din Ponor, lângă Pui, şi, fiind nemeş, care ţinea de regimentul grăniceresc, fusese recrutat în armata cezaro-crăiască. Anul 1918 l-a prins în tranşee, infanterist, undeva în nordul Italiei de azi, pe malurile râului Piave, luând parte la una dintre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Povestea stranie s-a petrecut de Paştele anului 1918, care a că­zut pe 31 martie, conform tradiţiei occidentale. Ro­mânii greco-catolici, care erau pe atunci de departe majoritari în Ardeal, sărbătoreau Paştele deodată cu ortodocşii, dar pe front, asta conta prea puţin. În Ajun, plutoanele de români, unguri, slovaci şi austrieci au vopsit ouă, iar duminica, în dimineaţa zilei de Paşte, au ieşit cu toţii din tranşee. Italienii au apărut şi ei de cealaltă parte a râului. Au intrat cu toţii în apă până la brâu şi s-au întâlnit în mijlocul Piavei, au ciocnit ouă, şi-au urat «Hristos a înviat!», fiecare pe limba lui, s-au sărutat şi au plâns. «De ce ne batem, de ce luptăm unii cu alţii?», asta era între­barea de pe buzele tuturor, ne povestea bunicul. Înaltul Co­man­dament a aflat cu groază de fraternizarea soldaţilor şi a doua zi de Paşte a dispus un foc de artilerie «de s-o înroşit ceriu’» – vorba bunicului – şi le-a ordonat apoi soldaţilor să forţeze râul Piave. Pe burta goală, le-au dat ceva tărie şi i-au trimis să atace la baionetă. A fost mare vărsare de sânge şi spiritul belicos a triumfat din nou…”, spune profesorul Dia­co­nescu.

Se ştiu, din păcate, prea puţine lucruri despre frumoasa poveste de fraternizare de la Piave, la care au luat par­te soldaţii ardeleni din armata austro-ungară şi trupele italiene. Dar astfel de întâmplări s-au petrecut pe întreaga durată a marelui război de la în­ceputul seco­lului al XX-lea. Preluate de presa vre­mii, unele dintre ele au făcut, chiar atunci, înconjurul lumii, întărind credinţa oamenilor că dragostea va birui în faţa urii şi că războiul care luase deja milioane de vieţi va înceta cât de curând posibil. Altele, precum povestea de Paşte de la Piave, ştiute doar de comba­tanţii de atunci, au supravieţuit uitării în amintirile nepoţilor care le-au auzit la gura sobei, de Crăciun. Unele au revenit, mai recent, în atenţia isto­ricilor şi a opiniei publice, pe măsură ce s-au desco­perit, prin Scoţia, prin Franţa, prin America de Nord sau prin Germania, scrisori sau jurnale de pe frontul Primului Război Mondial. S-au scris, după ele, cărţi şi articole de specialitate, s-au scris poezii şi cântece, s-au turnat documentare şi s-au pregătit sce­narii demne de filme de Holly­wood, por­nind de la minu­natele exemple de umanitate oferite de amărâţii de soldaţi din prima linie, care au înţeles cei dintâi, ca nimeni alţii, necuprinsa lipsă de sens a celui mai mare război pe care îl cunoscuse lumea până la acea dată.

Erau ierni cumplite în tran­şeele Primului Război Mondial, moartea pândea pretutindeni, între linii, sub zăpada reavănă, trupurile eroilor căzuţi în bătăliile din zilele dinainte deveniseră statui de gheaţă, era toată ura infernală cu care maşi­nă­riile de manipulare din cele două tabere îşi justi­ficau atro­cităţile de pe front, era mult dor şi multă du­rere, dar, peste toate, avea să răsară lumina Crăciu­nu­lui, cu colindele şi ca­dourile care nu înseamnă nimic dacă nu le împărtă­şeşti cu cei­lalţi. Era iarnă şi era frig şi era noapte aproape, când, de un­deva, „de dincolo”, s-a auzit o colindă caldă, cântată parcă de un înger. Un cor băr­bătesc i s-a alăturat pe dată, iar stelele magilor s-au dezgheţat pe cer şi au prins a străluci a speranţă deasupra tranşeelor morţii.

Când mitralierele tac, ca să înceapă colindul

Ninge ca-n poveştile despre Crăciun din copilărie, dar tu nu eşti într-o poveste, tu eşti în plin război, în cea mai mizerabilă realitate care s-a pomenit în cei aproape 2000 de ani de la naşterea lui Hristos. E atât de frig, că-ţi în­gheaţă pleoapele! Clipeşti, şi promo­roaca rece de pe gene se topeşte în lacrimi ce se scurg uşor prin tranşeele ridurilor din pielea murdară şi aspră, iar apoi îngheaţă la loc, pierdute în barba ne­rasă. E devreme încă, de-abia s-a lăsat seara, şi ai în faţă lungi ore de planton. Ve­ghezi exact în Ajunul Crăciu­nului, ai tranşeele nemţeşti la nici 200 de metri de tine şi, la fiecare clipire, retina derulează imaginile ultimului Crăciun de acasă, petrecut cu iubita ta. Ai în minte ultima ei fotografie, pe care o ţii ascunsă la piept, îi vezi ochii mari, încercănaţi de nesomn. Ai în minte rândurile ei, aşternute cuminte, cu vorbe calde, alese să nu te tulbure, grijulie ca întotdeauna, implo­rân­du-te să-i promiţi să o laşi mai uşor cu fumatul, să ai grijă să porţi fesul cel gros de lână şi fularul şi mă­nuşile, să te gândeşti la ea, de Crăciun… Crăciunul? Ai văzut atâtea în 6 luni de război, încât un bombar­dament în seara sfântă n-ar fi decât o banalitate între alte o mie, consemnată în raportul de front al unui ge­ne­ral pântecos, care, la ora asta, se ospătează cu bu­nă­tăţi în separeul vreunui hotel de lux, în vreme ce tu tre­buie să stai treaz şi să înfrunţi nu doar poziţiile inamice, ci şi posibilitatea, atât de banală, că ar putea fi ultimul Crăciun din viaţa ta. E foială mare prin tran­şee, unii tuşesc a sfârşit de lume, alţii urlă de durere, alţii horcăie încercând să se încălzească în nişte şube jerpelite, unii gâlgâie, pe ascuns, ceva rom adus pe sub mână din spatele frontului, doi camarazi zac pradă deznădejdii, tremurând cu puşca într-o mână şi cu nişte cozonaci primiţi de la neveste în cealaltă. „Asta da seară de Ajun!”, te gândeşti, când „de dincolo”, de la inamic, răzbat, dintr-odată, refrenele unui colind. „Stiiiilleeee naaaaacht, heeeeeil’ge nacht…”. Te freci la ochi şi te uiţi în jur. E clar că nu visezi, nu poţi să visezi în post, când vieţile tuturor camarazilor depind de vigilenţa ta! Şi totuşi, până să te dumireşti de-a bine­lea, tranşeele alor tăi încep să îngâne şi ele mi­nunata colindă, în limba engleză. „Siiileeeent night, hooooly night/ All is calm, all is briiiight…”. Zâm­beşti şi, în frigul crâncen al serii de 24 decembrie 1914, zâmbetul îţi înfloreşte pe faţă, ţie, la fel ca tutu­ror celor care, de o parte şi de alta a „zonei nimă­nui” dintre cele două şiruri de tranşee de la Ypres (în Belgia de azi, n.r.), sunt martorii unuia dintre cele mai mari miracole de Crăciun din istoria omenirii. Noap­tea în care mitralierele au tăcut pentru a face loc colindelor…
Nebunia lui Jim

„Poveştile sunt atât de impresionante, că te implo­ră să le crezi”, îşi începe Malcolm Brown, istoric la Imperial War Museum din Londra şi fost producător BBC, textul din prestigiosul cotidian britanic „The Guardian”, în care le reaminteşte cititorilor englezi despre miracolul de Crăciun de pe linia frontului din iarna lui 1914. „În chiar primul Crăciun al unui război hidos, germanii şi englezii şi-au cântat unii altora co­linde, au împărţit ţigări în «no man’s land»-ul dintre tranşee, au schimbat suveniruri, şi-au făcut fotografii de grup, ba chiar au improvizat scurte meciuri de fotbal. De la valuri de bucurie şi urări strigate din tranşee până la veritabile fraternizări în masă, toate au avut loc pe două tremi din linia de 30 de mile a frontu­lui de vest în care erau cantonate trupele britanice. Departe de a denunţa evenimentul, presa vremii l-a cele­brat cu potop de titluri entuziaste. Scriitori de primă mână s-au inspirat din aceste întâmplări, iar majoritatea ziarelor naţionale şi locale au publicat scri­­sori ale soldaţilor care au luat parte la «Miracolul de Crăciun». Într-un strălucit exemplu de istorie-in­stant, nimeni altul decât Sir Arthur Conan Doyle (crea­torul celebrului personaj Sherlock Holmes) sa­luta deja, într-o carte publicată în 1915, «un episod uman printre toate atrocităţile care au mânjit amintirea noastră despre război»”, povesteşte isto­ricul britanic Malcolm Brown.

„Crăciun fericit, dragii mei…”

Sunt mici detalii care i-au urmărit toată viaţa pe cei care au trăit atunci miracolul. În Ajunul Crăciu­nului, în Pădurea Plugstreet, germanii au urcat brăduţi împodobiţi pe parapeţii tranşeelor şi au început să cân­­te „Stille Nacht”. Emoţionaţi, englezii le-au răs­puns „inamicilor” cântând „The First Noel”. S-a con­tinuat până târziu în noapte, când britanicilor, care cân­tau „O Come, All Ye Faithful”, li s-a alăturat ime­diat corul german, care ştia versurile în latină ale colindei, „Adeste Fideles”. „Acesta mi s-a părut lu­crul cel mai extraordinar – două naţiuni să cânte aceeaşi colindă în mijlocul războiului”, avea să îşi amintească un sol­dat britanic, citat de Malcolm Brown în cartea sa, „Armistiţiul de Crăciun”.
Serviciul funerar comun ţinut între liniile tran­şeelor, în chiar ziua de Crăciun, e un alt detaliu înăl­ţător. Rugăciunile erau rostite mai întâi în engleză, de către un preot de front, apoi în germană, de un tânăr student teolog. Nemţii într-o parte, englezii în cealal­tă, cu ofiţerii stând în faţa lor, toţi cu capetele dezgo­lite, în mijloc, cei doi care oficiau ceremonia, sub o cruce mare, iar dea­supra tuturor, un cer albastru cum nu se mai pomenise de luni întregi. Pe unde mai ieri obuzele întunecau zarea, îngerii dezve­liseră de Crăciun un văl de lumină. „O ima­gine pe care o vezi o dată în viaţă”, îşi amin­teşte un alt erou al Primului Război Mon­dial.
Când slujba e gata, un co­mandant brita­nic se alătură unui grup mixt de soldaţi ce sporo­văiau între tranşee. „Ei bine, dragii mei, Crăciun fericit tutu­ror! Nu-i aşa că sună al naibii de ironic?”, a sus­pinat ofiţe­rul, trăgând apoi o duş­că din cel mai bun rom şi lăsând sticla să treacă mai departe, pe la toţi cei din jur. „A fost rasă cât ai zice peş­te”, se amuză, într-o scri­soare, un martor al eve­nimentului.

O bere fără gloanţe

Tot atunci, în iarna lui 1914, lângă Armentières, o altă întâmplare avea să impresioneze memoria lumii: soldaţii nemţi au pus mâna pe unitatea de producţie şi pe stocurile unei faimoase berării locale. În dimineaţa de Crăciun, după ce au strigat „Nu trageţi!”, către li­niile adverse, un grup de soldaţi germani au rostogolit un butoi din berea cea mai bună şi au împărţit-o, în „zona nimănui”, cu soldaţii galezi din tranşeele ina­mice.
Sunt multe scrisori care povestesc, pasional, des­pre meciurile de fotbal încinse între liniile tranşeelor, despre fotografiile făcute în comun şi despre promi­siunea ca de Anul Nou să oprească din nou focul, pen­tru a face schimb cu imaginile developate, între timp, în spatele frontului. Dar „Fraternizările” nu aveau cum să nu ajungă la urechile mai marilor arma­telor combatante. Au apărut destule reacţii de deza­probare din partea superiorilor, dar, cu toate acestea, nu a fost raportat nici un caz care să ajungă pe masa curţilor marţiale. Episoadele de „fraternizare” au continuat, izolat, până spre sfârşitul Primului Război Mondial. Au urmat decenii bune de uitare, peste dezastrele şi miracolele primei conflagraţii mondiale s-au suprapus marea criză interbelică, apoi Cel de-Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile sale. Poves­tea „Armistiţiului de Crăciun” revine în atenţia opi­niei publice abia prin anii ’60, odată cu apariţia piesei şi a filmului „Oh! Ce război minunat!”. Marea vedetă Paul McCartney îşi ilustrează videoclipul piesei „The Pipes of Peace”, din 1984, cu o punere în scenă a Crăciunului din 1914. Urmează multe alte producţii pentru televiziune şi pentru marele ecran, iar pregă­tirile pentru marcarea centenarului începerii Primului Război Mondial nu puteau ocoli acest moment luminos, petrecut pe fron­tul de vest.