Țara veghea turcită

Să presupunem că Robert Turcescu s-ar fi deconspirat ca ofițer acoperit (deși nu prea a făcut-o) și că nu joacă într-un spectacol patriotic menit să salveze țara de-a avea un președinte emanat din foalele serviciilor. Ce aș avea de zis?

Aproape aceleași lucruri ca în cazul în care Robert Turcescu joacă în opereta “Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski; îl confundă pe Ion Dacian cu Bimbo Mărculescu; vrea să ne transmită că Aria Pepitei poate fi interpretată mult mai bine de Elena Udrea decât a făcut-o Constanța Câmpeanu; ține morțiș să ne convingă că realitatea este o copie xeroxată a literaturii.

De ce, și într-un caz și în celălalt — adevăr sau farsă polițistă — aș avea de spus aproape aceleași lucruri?

Fiindcă, oricare ar fi varianta exactă, este vorba despre același focos nuclear al politicii românești postdecembriste – efortul serviciilor de a controla Statului, care stat ar trebui să fie de drept, nu de drepți în fața serviciilor.

Deci:

Îmi pare foarte rău de Robert Turcescu. Nu de ce i se întâmplă azi – merită, din plin, acest dezastru. Îmi pare rău de talentul său de jurnalist.

Altfel, nu-i port grija. E un om bogat. Potrivit dușmanilor săi – chiar foarte bogat. Că e adevărat ce a mărturisit ori doar s-a jucat de-a acoperitul și descoperitul, mare lucru nu i se va întâmpla. Nici măcar problema declarațiilor de avere/câștiguri nu se va dovedi insolvabilă. Când i se va cere să indice unde în declarațiile respective a menționat sumele câștigate ca ofițer acoperit, cineva ar putea hotărî că așa ceva constituie “detalii nesemnificative” în statul de drept românesc.

Robert are în față doar un singur obstacol – revenind cândva în jurnalistică, nu va mai fi lua în serios. Cei care au tremurat de frica lui atâția ani îi vor râde în nas. A pierdut totul, când nu a înțeles – nu e nici primul, nici ultimul – că puterea unui jurnalist stă în a fi respectat, nu în a fi temut. Asta-mi spune că – adevăr ori farsă de două parale -, Robert și-a luat, definitiv, gândul de la jurnalistică.

Gândiți-vă la Bogdan Chireac.

Îi merge magnific, chiar dacă nu-l mai ia nimeni în seamă ca ziarist – nici acoperit, nici descoperit, nici în pielea goală. Statul l-a umplut de bani, pe când era – sanchi! – ziarist. Băieții deștepți l-au umplut de bani, pe când era – sanchi! – analist politic. Azi, călătorește în suita premierului Ponta în calitate de sanchi. Dar nimeni nu-l mai știe decât drept prietenul făcătorului de bani Dorin Cocoș, de nevasta căruia, ministrul Elena Udrea, făcea mișto la telefon când vorbea taman cu ministrul adjunct al familiei Cocoș – Dorin. Chiar dacă stă 24 de ore înșurubat într-un scaun pe platoul de eleviziune al Antenei 3, azi nimeni nu se mai teme de Bogdan Chireac, nimeni nu-l mai ia în serios. Nici măcar aspiratoarele care colectează praful în studio. Asta-l așteaptă pe Robert, dacă va face eroarea să se întoarcă în presă.

L-am cunoscut pe Robert în împrejurări stranii.

2004. Îmi scrie o prietenă din București, foarte supărată, că a trebuit să afle nu de la mine, ci dintr-o emisiune a lui Robert Turcescu, despre candidatura mea la președinție ca soluție gândită și propusă personal de Ion Iliescu. Dacă mi s-ar fi spus “Bun sosit la noi, pe planeta Pământ, de la vila dumneavoastră de pe planeta Venus!”, n-aș fi fost mai uluit.

I-am spus prietenei mele că e o intoxicare și am întrebat-o ”Dar Robert Turcescu, ăsta, cine e?” ”Cel mai bun ziarist al momentului. Un om de o cinste ireproșabilă. Face niște emisiuni de televiziune fără egal.” “Îl cunoști?” ”Binențeles – suntem prieteni.” ”Dă-mi, te rog, numărul lui de telefon.” Mi l-a dat.

”Alo, bună ziua. Numele meu este Dorin Tudoran. Aș putea vorbi cu dl Robert Turcescu?” “La telefon. Bună ziua, domnule Tudoran. Eu sunt. Ce plăcere.” Îi spun ce aflasem. Îmi spune că este adevărat. Îi spun că este o intoxicare. Îmi spune că nu e. Informația lui este beton – vine dintr-o sursă ireproșabilă. Îi spun că e pus pe o pistă greșită. Mă întreabă dacă am drum prin București. Îi spun că da, cam în două săptămâni, când mă opresc în București, pentru 48 de ore, în drum de la Bruxelles spre Washington.

“Excelent”, spune Robert. “Vă invit la o emisiune a mea – sper că ați auzit că pun întrebări dure și că la sfârșit dau bile albe sau negre, în funcție de răspunsurile primite de la invitați. Vă voi întreba și despre candidatură și dumneavoastră vă veți asuma responsabilitatea răspunsului dat public. Gândiți-vă bine. De acord?” “De acord.”

Am înregistrat emisiunea (“100%”)  în ziua de 1 aprilie 2004, când toate studiourile de televiziune din București duduiau sub tirul sticlelor de șampanie  deschise spre a sărbători aderarea României la NATO. Robert m-a întrebat despre candidatura cu pricina. I-am răspuns. După emisiune am băut împreună ceai. L-am întrebat de unde avea informația. Mi-a spus că e ziarist serios și nu-și deconspiră sursele; speră că răspunsul meu era “pe măsura lui Dorin Tudoran, pe cale l-am admirat mereu.”

Aveam să aflu – de la Mihai Pelin – care fusese “sursa ireproșabilă” a lui Robert. Pelin mă cunoștea bine, încă de la sfârșitul anilor ’60; îl prevenise pe Robert că nu putea fi adevărat ce i se turnase în ureche; îl contrazisese în emisiunea cu pricina, dar Robert rămăsese încrezător în prestigiul sursei sale.

Am rămas în relații cordiale cu Robert. Aflam că e de la Valea Mare – “Florica” Brătienilor și a lui Ion Pillat – la un kilometru de casa bunicilor mei din Ștefănești-Argeș. I-am propus să lase baltă adresarea cu “dumneavoastră”. Am început să urmăresc ce face și să mă bucur de succesul său. Într-un cuvânt, mi-a devenit drag.

După câteva luni, trecând prin București, l-am sunat. Ne-am văzut. Am băut tot ceai. I-am spus, în glumă: “Ți-ai văzut visul cu ochii. Mi s-a propus să candidez.” “Păi, vezi că am avut dreptate?” “Nu, n-ai avut. Propunerea vine din altă direcție.” I-am spus de unde venea propunerea și că, evident, nu mă interesa. Mi-a răspuns să nu iau în glumă așa ceva, să mă gândesc serios la propunere, căci “Nu vreau să-ți dau sfaturi, dar gândește-te că e mare nevoie de oameni ca tine în politică.”

“Poate, Robert”, i-am răspuns, “dar eu n-am nevoie de așa ceva, ca să nu mai spun că, și așa, familia mea îmi amintește că are nevoie de mine.”

După o vreme, aflu de la mogulul cel Rău și Urât că Robert ar dori să vină în trustul lui de presă părăsind televiziunea celuilalt mogul – mai Rău și mai Urât. “Ce crezi?” “Cred că trebuie să-l angajezi rapid.” “Vrea prea mulți bani.” “Foarte bine. Probabil că îi merită.” “Nu-l iau; ceva nu se leagă. De ce vrea el la mine, când îi merge foarte bine dincolo? Nu e în regulă. Cineva vrea să mi-l bage aici.” Paranoia, îmi zic. Nu l-a luat. Nu știu de când a început Robert să lucreze pentru servicii, dar astăzi îmi spun că poate mogulii nu suferă permanent de paranoia.

După o vreme, Robert preia conducerea Cotidianului.

Într-o zi, în ziar apare un articol foarte dur împotriva mea, cu un titlu pe măsură. Se menționează în articol că m-am hotărât să revin în România și că odiosul contract pe care l-am semnat se ridică la sute de mii de dolari etc. Îi scriu lui Robert, îi spun că în articol există o serie de informații absolut neadevărate, inclusiv balivernele despre sutele de mii de dolari. Robert îmi răspunde că regretă că m-am supărat, dar el le-a promis, de la bun început, redactorilor ziarului libertate de exprimare și nu-i poate cenzura “cîtă vreme ceea ce scriu nu reprezintă acuze fără acoperie, minciuni, delațiuni etc.”

Abia atunci m-am supărat – nu de “libertatea de exprimare” era vorba, ci de acuratețea informației. Mai mult, mai noul meu prieten Robert, îmi scria că așteaptă de la mine o “explicație clară” în legătură “cu acest episod” din viața mea. Explicația fusese deja oferită, dar nu era cea care i-ar fi convenit lui Robert și nici nu producea vreun scandal, nu introducea pe piață amănunte picante etc. Adică, nu putea să vândă un ziar.

Am înțeles că Robert îi purta mare pică Mogului cel Rău și Urât, așa că a-mi face o a doua porcărie nu constituise pentru el o problemă de conștiință. Îmi spunea, în răspunsul său, că nu îi plac televiziunile și ziarele de partid și că la Realitatea, Europa FM și ziarul pe care-l conducea “poți să te exprimi atît de liber încît să nu-ți fie rușine de profesiunea pe care ți-ai ales-o.” Nu asta spun și petardele de la Antena 3?

I-am răspuns într-un text,  publicat, în care nu-i dădeam numele de rușinea la care se expusese. I-am făcut și o sugestie: “Stingeți ‘flash’-ul din ediția electronică a ziarului (‘Ne-am antrenat pentru sinceritate’), fiindcă unii dintre voi dovediți a vă fi antrenat pentru cu totul alte munci.”

Ne-am revăzut peste mulți ani, într-o emisiune pe care o realiza cu Cornel Nistorescu. Atât. În toți acești ani, am avut mereu o strângere de inimă, când l-am văzut pe Robert împotmolindu-se în partizanat politic, când singura avere a unui jurnalist este independența. Și am roșit, nu o dată, văzînd jocul politic pe care-l practică – nu mai recunoșteam nimic din patosul cu care îmi vorbise cândva despre idealurile sale profesionale; cele de jurnalist, firește. Dacă lucra deja pentru servicii, în 2009, când a moderat discuția prezidențiabililor Geoană – Băsescu, Robert va rămâne pentru mine una dintre cele mai triste amintiri. Un “ceva” care poate fi doar o slăbiciune sentimentală — deși sper să fie mai mult decât atât — mă face să-i țin pumnii, acum, când va fi ținut numai în pumni.

Nu-i înțeleg pe cei care cred în prostia că lucrând pentru servicii în ipostază de acoperit în presă îți servești țara, mai ales când enormitatea respectivă e debitată de ziariști. Servești o gașcă politică, o haită financiară, subminezi profesia căreia îi aparții și te abandonezi unui bordel de sub cearceafurile căruia nu-l poți invoca – într-o transă misticoidă – pe Dumnezeu, fără să-ți faci mai mult rău chiar decât cel în care te zbați. Una este să faci parte dintr-un serviciu dedicat antiterorismului, combaterii traficului de persoane sau contrabandei de armament etc., și alta este să-ți spionezi colegii de redacție, să îndoi independența presei în favoarea unui grup sau al altuia de interese politice, financiare etc., să pui tunurile pe “ceilalți”.

Lui Robert i-a rămas doar soluția de a invoca autoritatea judecătorilor (deși el pare a se gândi mai degrabă la empatia unor procurori “de casă”). Moral însă ar putea avea mare ghinion, căci niciun om serios nu poate crede azi că în România doar presa este substanțial infiltrată de servicii. Este puțin probabil ca amprenta acestora să nu existe inclusiv acolo unde dreptatea se împarte – măcar câteodată — prin pârghii politice. Impasul lui Robert nu este decât unul de ordin moral. Dar azi, materialul e pe primul loc, la ani lumină de restul valorilor din pluton; moralul închizătorul de pluton. Deci, Robert e OK.

Cei care-și doresc – din atașament pentru Robert – ca totul să se dovedească doar o farsă, îi vor lui Robert cel mai mare rău: grație unei asemenea farse, Robert ar deveni un joke. Eroul Robert este o imposibilitate absolută. Iar pentru servicii, Robert e un om mort – indiferent dacă mărturisirea lui e “pe bune” ori doar “vrăjală”. Și, mai ales în asemenea cazuri, “mortul de la groapă nu se mai întoarce”.

Nici măcar Elena Udrea, ajunsă la Cotroceni, nu ar putea să spună serviciilor “Iertați-l, că e omul meu!”, fără să nu riște răspunsul “Auzi, dar mătăluță cine ești? Vezi-ți de Pleșcoi și de Nana, fiindcă chestia asta de depășește.” Într-o țară ca România postdecembristă, cine încearcă să încalece serviciile se poate trezi, foarte ușor, că nu mai are cal sub el. De aceea, ajunși acolo, sus – de unde poți iubi dar nu e bine să urăști – oamenii mai prudenți preferă să decoreze serviciile, de patru ori pe an, decât să le bage în gură o zăbală înroșită în foc.

Prin independența lor, serviciile – de mai peste tot – înțeleg construirea, conservarea și sporirea puterii de a conduce jocul. Detaliile legate de sinuciderea sau “sinuciderea” unuia dintre doctorii săi personali l-au făcut pe Ceaușescu să urle la servicii, amintindu-le că nu Partidul slujește Securitatea, ci Securitatea trebuie să slujească Partidul. Evident, prin Partid, Ceaușescu înțelegea Nicolae Ceaușescu.

Cine este adus în vârful valului, “pe surse”, sfârșește sub val împins tot de surse. Restul (adică cei care nu sunt parte al acestui “ciclu natural”) se roagă lui Dumnezeu să parașuteze în România statul de drept.

Cum și Robert se roagă tot lui Dumnezeu, este interesant să vedem a cui rugăminte (și de ce) o va asculta Tatăl Nostru. Deși, Cel de Sus nu dă explicații în legătură cu deciziile pe care le ia.

Diferența între marea literatură și monstruoasa realitate este cea între ”Țara veghea turcită” și ”Turciții veghează țara”.

Sursa: dorintudoran.com