Făurirea celui mai mare vis al naţiunii – România Mare, la 1 decembrie 1918 – nu ar fi fost posibilă fără sacrificiul de sânge al poporului. Simbolul renaşterii naţionale este Eroul Necunoscut, ostaşul ales, în 1923, dintre sutele de mii de anonimi ce şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Dar cine a fost cel care a desemnat Eroul? Ţara a lăsat această decizie pe mâna unui suflet neprihănit, un băieţel de numai 12 ani, Amilcar Săndulescu.
Imensele sacrificii pe care poporul român le-a făcut în Primul Război Mondial – aproape un milion de morţi, dintre care mai mult de 300.000 de soldaţi şi ofiţeri, restul fiind civili – au creat în ţară, după conflagraţie, un curent de opinie care exprima ideea ca toţi eroii să fie comemoraţi de întreaga naţiune. Aducem în atenţia tuturor simbolul ţării reîntregite, Eroul Necunoscut. Soldatul fără nume întruchipând sutele de mii de anonimi care şi-au dat viaţa pentru ţara lor.
Copilul intrat în istorie
La fel de important însă este să-l descoperim pe copilul care l-a ales pe Erou. Tragic destin pentru micuţul intrat el însuşi în istorie drept Fiul Eroului Necunoscut. Aşa a fost cândva cel care s-a numit Amilcar Săndulescu, meteorica fiinţă născută în 1911, la 20 februarie, într-un sat din judeţul Vâlcea – Mădulari de Beica e consemnat numele acelui loc.
O ţară plină de morminte
Câtă suferinţă a provocat poporului român Primul Război Mondial – asta putem înţelege dacă ne lăsăm imaginaţia liberă, ca să vedem o mare parte a României acoperită de cruci. Morminte săpate la repezeală, pe câmpuri, pe drumuri sau la marginea satelor. Oamenii fuseseră îngropaţi acolo unde muriseră, în timpul luptelor. Avem date certe ale dezastrului şi putem vorbi despre 330.000 de soldaţi şi ofiţeri morţi sau dispăruţi, adăugându-se 650.000 de victime din rândul civililor. Sunt cifrele prezentate, la finalul conflagraţiei, în Buletinul de Informaţii al Secţiei a II-a din cadrul Marelui Cartier General al Armatei Române.
Funeralii pe tot cuprinsul României
Un efort naţional urmează, de la Ministerul de Război venind ordinul ca toate osemnintele celor ce şi-au dat viaţa pentru ţară să fie strânse în cimitirele militare. Fiecare localitate trebuia să-şi mobilizeze întreaga suflare, oamenii să meargă la mormintele acelea ad-hoc, de pe raza comunităţii respective, să dezgroape rămăşiţele pământeşti şi, cu preoţii în frunte, să fie îngropaţi eroii în perimetre bine stabilite din satul sau oraşul în cauză, după cum scria în Legea 502 din 27 februarie 1919. Nu va mai trece mult timp şi, pe 12 septembrie, acelaşi an, se constituie Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război”, prin Decretul-Lege 4106, sub înaltul patronaj al Reginei Maria. Structură naţională menită a se îngriji de tot ceea ce înseamnă memoria eroilor.
Codul numeric al ostaşilor români
Ostaşii care porniseră în luptă nu aveau asupra lor acte de identitate, ci numai nişte bănuţi metalici, pe care-i purtau la gât. Pe acea bucată metalică era înscris un cod numeric. Acesta corespundea cu datele care existau la fiecare unitate militară. Dar în focul luptelor, din cauza schijelor, bănuţii aceştia au fost distruşi. Tocmai de aceea devenea imposibil să mai ştii cum îl chema pe soldatul ucis.
Model occidental
Belgia este prima ţară din Europa în care se instituie, după războiul nimicitor, conceptul de Erou Necunoscut, ostaşul care să întruchipeze sacrificiul tututor camarazilor săi, ştiuţi sau neştiuţi. Modelul va fi preluat de Franţa, Marea Britanie, Italia. La noi se pune problema aceasta încă din 1921, iar Societatea patronată de Regina Maria primeşte însărcinarea de-a stabili exact modul în care va fi ales Eroul Necunoscut. Trebuie remarcat că în alte ţări fie o femeie, fie un ofiţer, au ales Eroul naţiunii. La noi, în schimb, Ţara şi-a pus Eroul în braţele unui copil.
Cei zece soldaţi necunoscuţi
Vom vedea acum care au fost etapele premergătoare, până la ceremonia din 14 mai 1923, de la Mărăşeşti. Trebuia iniţial să fie alese rămăşiţele pământeşti ale unor soldaţi necunoscuţi din opt zone ale României în care se dăduseră lupte aprige. Iată şi cele opt localităţi – Raşcoviţa, judeţul Gorj, reprezentând frontul de pe Jiu, Bălăria, judeţul Vlaşca, reprezentând teatrul de război unde s-au dat lupte pentru apărarea Bucureştiului, Azuga, judeţul Prahova, pentru apărarea Văii Parhovei, Topraisar din judeţul Constanţa, pentru frontul din Dobrogea, apoi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru frontul Moldovei, iar în final de la Târgu Ocna. Au mai fost alese ulterior două zone – Ciucea, din apropiere de Cluj, dar şi Chişinău. Români din toate zonele ţării luptaseră în Războiul Reîntregirii. Se stabileşte că în fiecare din aceste localităţi, de unde va fi dezhumat un soldat necunoscut, alegerea să depindă de voinţa unui copil orfan de război sau a unui elev cu note foarte bune la învăţătură. Toată procesiunea se face în prezenţa întregii suflări a localităţii şi cu slujbele religioase de rigoare. Rămăşiţele pământeşti ale soldaţilor aleşi au fost aşezate în zece sicrie din stejar, căptuşute cu tablă zincată. Sicriele erau la fel. Apoi lumea porneşte în alai, de la cimitir, conducându-şi eroul local până la gară. Sicriul va fi dus cu trenul, într-un vagon special amenajat, până la Mărăşeşti. Cele zece sicrie ajunse în gara din Mărăşeşti în data de 12 mai 1923 vor fi preluate de soldaţi aflaţi sub comanda plutonierului Sârbu şi duse în biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Ministerul de Război alege Copilul Eroului Necunoscut
Trebuia ales copilul care va desemna Eroul Necunoscut al României. Operaţiunea începe în data de 1 mai 1923, când Ministerul de Război emite Ordinul 567 către Direcţia Şcoli din cadrul acestei structuri militare. Ordinul spune că va fi ales un copil de clasa I, orfan de război, din liceele militare, având cele mai bune rezultate la învăţătură. La vremea aceea, ţara noastră avea patru licee militare – la Iaşi, Craiova, Chişinău şi la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Răspunsul vine după numai cinci zile, Direcţia Şcoli arătând că s-au primit rapoarte asupra felului în care învaţă elevii din clasa I, rezultând că Amilcar Săndulescu este cel mai bun elev din toate cele patru licee militare.
Un elev de nota zece
Amilcar avea şase ani când tatăl său a murit, în 1917, la data de 8 martie, într-un sat din Moldova. Doar atât s-a ştiut, că din ziua aceea camarazii lui nu l-au mai văzut în viaţă. Unde i-or fi rămas oasele, greu de spus. Se ştie astăzi că Amilcar Săndulescu a fost al treilea copil în familia învăţătorului Constantin Săndulescu. Mama celor trei fraţi se numea Maria. Tatăl a fost înrolat, în 1916, în Regimentul 66 Infantierie de la Balş, luptând, pe rând, în mai multe zone ale ţării, în Oltenia, Muntenia şi Moldova. Amilcar a făcut primele două clase la şcoala din satul natal, după care a fost înfiat de fratele tatălui său, locotenent colonelul Cicerone Teodorescu, şeful Statului Major al Diviziei 11 din Craiova. Băiatul va face următoarele două clase la Şcoala de Aplicaţie din cadrul Şcolii Normale de Băieţi, pe care o va absolvi, în 1922, cu media 9,98. Doi învăţători din această instituţie – David şi Godeanu – spune despre Amilcar că „are o inteligenţă şi o isteţime a minţii puţin obişnuite, o stăruinţă şi perseverenţă în micile lui acţiuni de şcolar”. Va susţine, în acelaşi an, examenul de admitere la Liceul „Dimitrie Sturdza” din Craiova, obţinând media zece. A fost primul pe lista admişilor. Rezultatele lui la învăţătură sunt admirabile în prima clasă de liceu – echivalentul primei clase de gimnaziu, de azi – media obţinută fiind de 9,25. Era primul în clasa lui, în primăvara anului 1923, când a primit vestea că el va desemna Eroul Necunoscut al României.
Efortul unui documentarist de excepţie
Atât de multe informaţii – şi atât de precise – greu să fi ieşit la suprafaţă fără munca de ani la rând a unui documentarist de excepţie. Vorbesc în acest caz despre Valeria Bălescu, muzeograf al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Aflu mai întâi că a fost, în 1991, martora ceremonialului prin care rămăşiţele pământeşti ale Eroului Necunoscut au fost luate de la Mărăşeşti şi aduse în acelaşi loc în care fuseseră înhumate în 1923, în Parcul Carol din Bucureşti. Eroul a fost scos, pe vremea comunismului, de la locul lui de veci, în miez de noapte, şi dus la Mărăşeşti. Valeria îmi spune că din anul 1991 a pornit curiozitatea ei de-a afla tot ce este în spatele acelei clipe extraordinare din urmă cu exact 90 de ani. Aşa a început să caute prin arhive, mai ales cele ale Armatei. Reuşeşte să aducă în actualitate povestea extraordinară a modului în care a fost ales Eroul Necunoscut, descoperind totodată imaginea, caracterul, dar mai ales sufletul unui copil de excepţie – Amilcar Săndulescu. Tot acest efort s-a materializat, între altele, printr-un film documentar, al cărui scenariu l-a scris Valeria Bălescu, intitulat „Eroul necunoscut, legământ pentru totdeauna”, dar şi printr-o carte – „Eroul necunoscut”.
Arhivele pot încă să vorbească
Cel mai interesant lucru este că specialistul de la Muzeul Militar a reuşit să găsească jurnalul lui Amilcar. Documentul face parte din jurnalul unităţii militare. Copilul era, în 1923, elev al uneia dintre cele mai prestigioase şcoli militare ale României interbelice – Liceul „Dimitrie Sturdza” din Craiova – instituţie menită să formeze ofiţerii de carieră ai Armatei Regale. Liceu inaugurat de însuşi Carol I, în 1885. Din care azi n-a mai rămas nimic. Doar amintirile. Şi arhiva. Acolo, în arhive, a găsit Valeria gândurile lui Amilcar. Copilul avea talent la scris. El face o descriere cinematografică, se poate spune, pentru că poţi să vezi azi, prin ochii lui, tot ce s-a întâmplat în memorabila zi de 14 mai 1923.
Păşim, alături de Amilcar Săndulescu, prin istorie
Foarte mulţi oameni adunaţi în curtea bisericii, la Mărăşeşti, în acea zi de luni. Amilcar ne spune, iată, data exactă a evenimentului. El înaintează prin mulţimea aceea, avându-l alături pe ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Gheorghe Mărdărescu. Erau foarte multe flori, o atmosferă de sărbătoare. Ştim şi ora exactă – trei după-amiaza. Dar să-l lăsăm pe Amilcar să povestească mai departe – „în sfârşit, sosi şi ora trei, oră divină, când trebuia ca eu să aleg pe acela ce odinioară s-a jertfit pentru scumpa lui patrie. Când am ajuns la biserică stăteam ca pe ghimpi, abia aşteptam momentul când să intru, să văd cele zece sicrie. Când intru în biserică, văzui biserica veche, care cu mult mai înainte îndurase atâtea şi atâtea gloanţe care o ciuruiseră. Înauntru erau înşirate, pe două rânduri, osemintele acelor zece eroi care se jertfiseră pentru întregirea neamului. Ce mulţime mai era!”. Băiatul zăreşte în mulţimea aceea, de afară, în curtea bisericii, un copil orfan, pentru că erau mulţi copii orfani de război prezenţi acolo. Amilcar se vede el însuşi în ochii acelui copil şi descrie momentul – „prin mulţimea aceea aşa de mare era şi un copil orfan, îmbrăcat jerpelit, aşteptând momentul alegerii, ca să vadă şi el unde să arunce flori, ca şi cum ar fi aruncat pe tatăl său”. Urmează slujba religioasă, preoţii cântă „veşnică pomenire”, iar apoi, dintr-odată, se face linişte, şi afară, şi în biserică. Sosise deci momentul în care copilul trebuia să aleagă Eroul României. Să vedem în continuare descrierea lui Amilcar – „o mare tăcere s-a făcut în biserică. Eu m-am dus înaintea celor zece sicrie, tremurând, şi, emoţionându-mă, stăteam la îndoială, neştiind pe care să pun mâna. Dar deodată m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conşiinţă, am pus mâna pe el. În momentul acela un mare fior mi-a străbătut tot sufletul şi mi-au venit pe buze cuvintele – acesta este tatăl meu”. Copilul povesteşte că imediat după aceea a îngenuncheat în faţa sicriului ales de el. Atunci s-a gândit şi la propriul lui tată. Şi a spus – „Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, ai şi pe tatăl meu”.
Alături de Regele Ferdinand şi Regina Maria
Ce ar putea să ne povestească azi Amilcar Săndulescu despre experienţa prin care a trecut cu aproape un secol în urmă? Chiar atunci, în ziua de 14 mai 1923, după ce-a ales Eroul Necunoscut, a însoţit cortegiul funerar cu celelalte nouă sicrie, drumul lor fiind spre înhumarea de la Mărăşeşti. Copilul a stat, în acest timp, alături de soţia ministrului de Război, în maşina oficială. A urmat drumul spre Bucureşti, de data asta în trenul cu 13 vagoane, în care a fost transportat sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale celui ales de Amilcar. Trei vagoane au fost transformate în tot atâtea rampe. Pe cel din mijloc era sicriul, iar pe celelalte două – numeroasele buchete sau coroane. Foarte multe flori au fost la ceremonia de la Mărăşeşti. Aşa au cerut chiar oficialităţile de la Bucureşti – să nu fie o atmosferă funebră, ci una de sărbătoare. Amilcar s-a aflat, în trenul spre Capitală, în vagonul destinat familiei ministrului de Război. Trenuri, unul după altul, sosiseră la Mărăşeşti, din toată ţara. Au venit oamenii să omagieze eroii. Şi mai ales pe cel care, din acea zi, a devenit simbolul sacrificiului suprem dat de popor pentru patria sa. Şi ce-a mai făcut după aceea Amilcar? A fost invitat acasă la ministrul de Război, a mâncat şi s-a jucat alături de copilul gazdei. Pe urmă, în ziua cea mare, pe 17 mai 1923, când Eroul Necunoscut a fost înhumat în Parcul Carol, copilul a stat alături de cele mai înalte oficialităţi ale ţării. Aşa i-a cunoscut, cu prilejul acelor ceremonii, pe Regele Ferdinand şi pe Regina Maria, dar şi pe prinţul Carol.
Premoniţia sfârşitului
Precise sunt datele pe care le arată Jurnalul Istoric al Liceului Militar „Dimitrie Sturdza” din Craiova despre nenorocirea întâmplată pe data de 28 iulie 1923, atunci când Amilcar Săndulescu a murit. El şi colegii lui au mers în tabără – doar era vacanţa de vară – la Techirghiol. Cei care l-au cunoscut pe Amilcar, colegii lui, îl descriu ca având o fire melancolică. Altfel n-ai putea interpreta faptul că acestui băieţel de 12 ani îi plăcea să privească îndelung răsăriturile şi apusurile de soare, stând pe malul mării. Şi mai ales îi plăcea să privească marea atunci când era agitată. Aşa era şi când el s-a stins. Nu se poate să nu ne gândim din nou la destin. Amilcar are un vis în noaptea premergătoare tragediei. Pe care el l-a povestit colegilor. Ştim despre vis de la cel mai bun prieten al său, Ianciu – se făcea că un cal mare, negru, venea cu gura deschisă spre „mine”, gata să mă înghită. Ianciu mai spune ce se întâmplase cu o zi înainte de tragedie. Alte două negre premoniţii. Amilcar se îngroapă cu tot corpul în nisip. Numai capul îi rămăsese afară. Ba îşi mai face şi o cruce din trestie. Apoi îl întreabă pe prietenul său – „ce vei zice tu dacă eu voi muri?”. Şi tot ca o joacă un epitaf scris din melcişori, pe nisip, de cel urmărit de crunta soartă. „Aici odihneşte Amilcar Săndulescu, Fiul Eroului Necunoscut”.
Fatidica zi
Ziua cea neagră, 28 iulie 1923. Amilcar stătea pe malul mării. Agitate valuri. Atât de mari, întât nimeni nu avea curaj să intre în apă. Se ştie, din relatările martorilor, că nici acest copil nu dorea să facă baie. Doar admira natura dezlănţuită. Pe urmă a vrut să se spele pe picioare de nisip, depăşind însă limita, dincolo de pământ, spre talazuri. Dar un val mare s-a năpustit asupra lui şi l-a doborât la pământ. Copilul era ameţit. Al doilea val a venit însă imediat şi a tras plăpândul trup în larg. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Alţi copii care erau în apropiere dau imediat alarma, povesteşte acelaşi Ianciu. Un elev de clasa a şaptea, Florescu pe numele lui, încearcă să intre în valuri. Dar cât pe ce să se înece şi el, fiind scos cu greu la mal de intervenţia colegilor lui, cu ajutorul unei corzi. Câţiva marinari sar într-o barcă şi încearcă să ajungă la Amilcar. Marea însă plesneşte barca şi o răstoarnă, ca şi cum n-ar fi vrut să dea drumul „prăzii” pe care tocmai o dobândise. Ianciu mai spune apoi că de patru ori a văzut capul lui Amilcar ieşind deasupra apei, departe, cu mâinile ridicate, ca şi cum ar fi implorat cerului scăparea. Apoi nu l-a mai văzut. Abia târziu, spre seară, nemiloasele valuri au aruncat la mal corpul neînsufleţit al copilulului. Ca şi cum natura luase numai ce-i trebuia, sufletul.
„Amilcare, destinul a vrut astfel cu tine!”
Vom fi acum martorii unui alt moment, şi tragic, dar şi înălţător, al înmomântării lui Amilcar, în ziua de 30 iulie. Consemnăm cu această ocazie discursul unui profesor, Balaban – nu se ştie numele întreg – de la Liceul „Carol I” din Craiova, care s-a adresat mulţimii, mai ales elevilor strânşi în jurul celui trecut în nefiinţă. Dar era ca şi cum cuvintele acelea ar fi trebuit să le audă, din altă lume, şi Amilcar, să-şi înţeleagă astfel menirea pe acest pământ, al României. „Amilcare, destinul a vrut astfel cu tine, şi ceea ce este scris în Cartea Destinului este lucru sfânt şi se împlineşte, căci asta-i vrerea lui Dumnezeu. Tu ai încetat să mai fii al familiei, al şcolii, tu ai devenit Fiul Eroului Necunoscut, tu ai devenit copilul suferinţelor şi umilirilor, speranţa şi chezăşia zilei de mâine a Neamului”. S-a împăcat oare Amilcar cu soarta sa?!…
„Sufletul mi l-am simţit curat şi liniştit”
Te uiţi la cuvintele pe care copilul acesta le-a aşternut pe hârtie. Şi încerci să-l înţelegi. Ce-a simţit el atunci? Trecuse prin război. A văzut suferinţă. Dar şi speranţă. Poţi face faţă atâtor sentimente? „Jertfa sufletelor de mii de ostasi care, cu bărbăţie şi cu dispreţul de moarte al românului pentru apărarea moşiei strămoşeşti, au înfruntat ploaia de foc în care s-a făurit Coroana României Mari”. A trecut prin experienţa alegerii Eroului Necunoscut. Iată ce credea el că trebuie să rămână, şi generaţiilor viitoare, ca un înţeles al acelui moment. „Românimea toată trebuie să-şi plece genunchii, pentru că el este întruchiparea jertfei tuturor acelora care cu sângele lor au udat pământul din care a răsărit mândrul copac al României”. A îndeplinit ceea ce destinul i-a hărăzit. Şi, la final, atât mai spune – „sufletul mi l-am simţit curat şi liniştit”.
sursa: romanialibera.ro
