Mereu am parcurs timpul trecerilor prin iarnă ca o lighioană fericită. Şi mereu m-au prins aburii de lumină ai primăverii despuindu-mă de pieile vechi, tocite, rugându-mă la viaţă, prăvălit peste piatră, tot aşa cum Iisus s-a rugat la tatăl său, răstingnindu-se! Mai întâi cu sufletul, abia pe urmă cu trupul.
Dintotdeauna, fără să ştiu, apoi amintindu-mi, ordinea a fost asta: mai întâi, toamna, prilej de fezandare a sufletului păcătos, purtat la „rele” de carnea încinsă peste vară; zdrelită de stâncile încinse ale falezelor nesfârşite, ale promontoriilor, ale piscurilor, ca să se roage pentru iubiri şi pentru simţiri.
Apoi, de pe la sfârşitul toamnei, era ca o intrare în adâncuri, ca Zalmoxis, coborâtor în pântecele muntelui. Şi primele zăpezi miroseau a animal: a urs, care pleca la somn, ca să renască în bătăile smintite ale tobei, în dansul nebun, sub lanţul ursarului, peste jeraticul scânteietor; a lup flămând, chemându-şi haita la stârv; a blană grea, de oaie, udată de ninsorile topite în drumul zadarnic pentru viaţă al Vitoriei Lipan. A lighioană, cum spuneam, tăvălită prin zăpezi curate, zdrobite, însângerată în zbieretele porcilor înjunghiaţi în ziua de Ignat.
Atunci, găseam în mine puterea să nu mă doară morţile tuturor acelora din care urcasem. Exaltam, cu plămânii umflaţi de aerul tare, risipind o imensă frenezie păgână. Vestea naşterii lui Iisus, în Betleem, era doar o scânteie, o aflare, o bucurie nerostită, dar potenţatoare a stării ăleia de fericire acerbă şi nemiloasă, de nebunie explozivă, în străfulgerarea stelei purtătoare, răsărită în noaptea magilor.
Dacă asta era Naşterea, fără să-i fi perceput, mai întâi, sfinţenia, ci doar întâmplarea, prilej de noi excese omeneşti, Învierea avea să fie cu totul altceva.
Drumul până la Paşti îmi părea ca o nesfârşită mahmureală înţelegătoare. Luminile exploziilor păgâne îmi mai răsunau încă în urechi, în cap, dar tot mai stins, mai pierdut. Se amestecau luminile cu faptele şi cu vorbele, şi se învolburau spre uitare.
Până începea să miroasă a vânt de Bărăgan, a pământ, a floare de cais şi de corcoduş, a liliac, a vie înflorită, a soare, a trup lepădat de pielea veche, roasă, prăvălit peste piatră.
Şi atunci, nimic nu mai era murdar, nu mai era contorsionat, nu mai era frenetic şi nici gălăgios. Eram un suflet dezbrăcat de trup, pe care cădea dureros fiecare lacrimă – a lui Iisus, a alor mei, a tuturor. Ca o strepezire a inimii, când te doare şi nu ştii de ce.
Abia atunci mă întorc, cu toată viaţa trecută şi cu toate amintirile şi glasurile din care m-am născut, cu faţa la peretele bisericii şi mă închin. Nu, nu cu ciorchinele degetelor, în murmurul şoaptei, ci cu toată fiinţa mea mă închin – la piroanele înfipte în carne, ca să nu-L doară, la pocalul de oţet, ca să nu-I ardă buzele, la coroana de mărăcini, ca să nu-L hăcuiască, la arginţii puţini, ca să nu-L cumpere. La toate acestea pe care eu, cu toate fericirile mele omeneşti, fără să vreau, fără să ştiu, i le-am înfipt în carne.
Pentru asta cânt, după o zi de singurătate, în noapte, cu toată patima, cu toată iubirea, cu toată disperarea şi cu toată omenia de care mai sunt în stare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând”.
Pentru toţi cei pe care îi iubesc; pentru toţi cei care mă urăsc.
sursa: gandul.info
Comentariile sunt închise.