Sfidarea Occidentului: Foaie de parcurs pentru ocuparea paşnică a unui stat

Timpul iluziilor cu privire la direcţia spre care va fi împinsă România de acum înainte a trecut. Uitaţi scenariile apetisante privind inevitabila rupere a coaliţiei de guvernare şi prognosticurile pentru 2014. Există şanse serioase ca lucrurile să o ia uşor-uşor pe repede înainte oferindu-ne o surpriză mai mare decât blitzkrieg-ului politic declanşat la începtul lui iulie 2012.

Adalbert Klein (Contributors.ro)

Fragilul acord de coabitare chiar a ajuns un simplu petec de hârtie. România a revenit discret la momentul iulie 2012 când se preconiza revocarea judecătorilor incomozi de la Curtea Constituţională. Diferenţa notabilă este că acum ameninţările au fost duse până la capăt, cu rezultatul subordonării efective a Consiliului Superior al Magistraturii de către executiv începând cu data de 26 februarie 2013. Nu vă iluzionaţi că este vorba doar despre o victorie de etapă într-o cursă liniară. Este o victorie strategică executată eficient, în doi timpi, prin ocuparea unui centru nevralgic din sistemul de apărare al adversarului.

Pentru cine nu a înţeles încă: CSM este cheia de boltă în administrarea Justiţiei, fiind actorul principal în articularea politicii de cadre din interiorul Justiţiei. Selecţia şi controlul accesului la resursa umană generează calitatea şi valenţele de performanţă ale oricărui sistem organizaţional. Cadrul de reglementare, matricea organizaţională şi programul general de acţiune au sens şi conţinut atâta vreme cât sunt populate cu profesionişti de bună credinţă. Alterează oricare dintre aceste două elemente, ori ambele simultan, în poziţiile decizionale importante şi masa critică de troglodiţi nu va întârzia să apară, entropia fiind o lege a naturii.

Un adevăr de altfel cunoscut în cultura tradiţională românească, asimilat de înţelepciunea populară în cunoscutul proverb: „peştele de la cap se împute”.

Succesul revocării din CSM al judecătorilor Alina Ghica şi Cristi Dănileţ dă semnalul reînceperii războiului la baionetă declanşat în iulie 2012 pentru ocuparea bucată cu bucată a statului român şi schimbarea direcţiei actuale de dezvoltare a acestuia.

Armistiţiul asumat în decembrie 2012, nu atât faţă de preşedintele României, cât în special faţă de Comisia Europeană, tocmai a fost anulat printr-un act de război prin interpuşi. Această acţiune antamează declanşarea unui război total pentru ocuparea Justiţiei. Primele consecinţe se vor vedea cel mai târziu în următoarele două luni, după previzibila avizare favorabilă de către CSM a viitoarelor propuneri pentru conducerea posturilor cheie din Ministerul Public şi declanşarea de către coaliţia de guvernare a crizei pentru forţarea numirii în funcţie a acestora de către preşedintele României.

Mecanismele puse în mişcare prin ocuparea CSM au prin definiţie o dezvoltare relativ lentă însă durabilă. Cursul de coliziune cu valorile Uniunii Europene a fost deja angajat iar angrenajele de intimidare şi subordonare a Justiţiei au fost puse în marş. Impactul potenţial al acestor acţiuni nu a trecut neobservat, iar viitoarele evoluţii nu vor întârzia să genereze reacţiile corespunzătoare în cancelariile occidentale şi în interiorul Comisiei Europene.

În condiţiile escaladării acestui război de ocupare şi încadrare completă a Justiţiei, în special, şi a statului, în general, anul 2013 riscă să fie, din păcate pentru România, unul mult mai prost decât 2012. Acest lucru a devenit posibil, între altele, şi pentru că cei care tocmai au decis dezgroparea securii războiului cu Comisia Europeană sunt probabil pregătiţi de această dată să îşi asume până la capăt consecinţele boicotului Uniunii Europene şi previzibila dislocare a României din concertul Europei Occidentale.

În fond, nu este un fapt surprinzător, orice echipă antreprenorială performantă care livrează rezultatul promis are şanse crescute să atragă sponsori şi investitori binevoitori. În plus, odată ce s-a tras primul glonţ, drumul înapoi spre blockstart va deveni din ce în ce mai anevoios ori de-a dreptul imposibil fără riscul unui colaps total, şi aceasta datorită costurilor mari aferente pierderii de prestigiu şi dificultăţilor inerente demobilizării sistemelor organizaţionale cu inerţie mare.

Asistăm foarte posibil la debutul în formă de tentativă a unei premiere în politica internaţională şi la un ambiţios moment istoric în curs de afirmare. Miza acestuia este inversarea consecinţelor Revoluţiei din decembrie 1989 asupra României şi implementarea scenariului executat deja cu succes în Ucraina.

Resovietizarea spaţiului est-european semnalată de doamna Hillary Clinton la finalul mandatului domniei sale, cu menţionarea explicită a României, nu este rezultatul vreunei greşeli de exprimare ori al vreunui exces de patos oratoric. Doamna Secretar de Stat Clinton nu s-a preocupat neapărat vreodată de topic-uri lipsite de interes pentru strategia de securitate şi stabilitate internaţională promovată de Statele Unite ale Americii în lume.

Datorită, şi mai cu seamă în dispreţul apartenenţei României la UE şi la NATO, o eventuală dislocare a României din blocul occidental ar reprezenta o lovitură cu consecinţe greu de anticipat dată prestigiului internaţional al acestor două organizaţii, pasibilă de repercusiuni grave (nu există precedent pentru o astfel de situaţie). Putem însă aprecia cu siguranţă că aceste repercusiuni nu fac parte din categoria celor pe care le-am putea califica drept pozitive pentru stabilitatea internaţională, în special în ce priveşte Europa de Est.

Ipotetic vorbind, în cazul în care acest demers ar reuşi, România s-ar transforma rapid într-un vârf de lance al valorilor „răsăritene”. Parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii ar fi repus în cauză în regim de urgenţă iar alegerile prezidenţiale anticipate înainte de sfârşitul lui 2013 ar putea deveni o certitudine.

De altfel, din punct de vedere al statisticii electorale, alegerile prezidenţiale anticipate în cursul anului 2013, ori chiar un referendum de demitere al Preşedintelui României, ar reprezenta soluţia ideală (asigurarea prezenţei şi votului favorabil) pentru validarea prin referendum a unei noi Constituţii şi a unui nou cod electoral. Este rezonabil de presupus că adoptarea acestor două documente prin referendum ar putea îngheţa condiţiile de evoluţie politico-economică ale României pentru o generaţie de aici înainte. Desigur, în afara spaţiului politic şi economic al Europei Occidentale.

În dezvoltarea acestei perspective, se pot identifica patru vectori potenţial relevanţi în delimitarea problematicii escaladării crizei în curs de amorsare: (1) ferestrele de oportunitate şi repoziţionarea contraintuitivă în interiorul coaliţiei aflate la guvernare; (2) capacitatea de intimidare şi multiplicatorul de forţă reprezentat de amplificarea prestigiului intern al coaliţiei de guvernare; (3) sfidarea partenerilor occidentali ai României şi delicatul context internaţional, în limitele în care poate fi acesta anticipat pentru 2013; (4) costurile specifice mobilizării şi demobilizării sistemelor organizaţionale cu inerţie mare. Mai jos sunt dezvoltate câteva clarificări eventual utile celor interesaţi de subiect.

Ferestrele de oportunitate şi repoziţionarea internă contraintuitivă în coaliţia de guvernare

Escaladarea actualei crizei politice din România ar putea fi amplificată în cazul unei utilizări optime a ferestrelor de oportunitate disponibile în prezent pentru actuala coaliţie de guvernare.

În ciuda numeroaselor semnale de suprafaţă din interiorul coaliţiei şi a speculaţiilor din presa independentă privind eventuala dezmembrare a coaliţiei de guvernare, actuala coaliţie de guvernare a asimilat se pare corect riscul semnificativ al disensiunilor interne ce se accentuează ca urmare a acumulării de noi date în ecuaţia puterii interne, acestea având un impact potenţial semnificativ asupra orizonturilor de aşteptare ale partenerilor de coaliţie.

În aceste condiţii, amânarea capitalizării raporturilor de forţă deja existente riscă să deterioreze potenţialul viitor de acţiune al coaliţiei printr-un joc de sumă zero ce se traduce prin anularea reciprocă a capitalurilor de joc reunite în interioriul coaliţiei.

Actuala coaliţie de guvernare este de asemenea, se pare, conştientă de riscul decontării unei deteriorări previzibile a condiţiilor economice într-o fereastră de timp ce se întinde pe un an şi jumătate până la sfârşitul lui 2014, când sunt programate alegerile prezidenţiale la termen, timp suficient pentru o eventuală invalidare de către realitate a politicilor economice ale coaliţiei.

Cel mai semnificativ aspect este însă eliminarea membrilor incomozi din Consiliul Superior al Magistraturii, actuala coaliţie de guvernare arătând că a înţeles foarte corect riscul accentuat presupus de un război de uzură cu o Justiţie ce nu îi este prietenoasă şi care insistă în aplicarea legilor fără a mai tolera excepţii.

Factorul de intimidare intern 

O componentă importantă în cazul unei posibile escaladări a crizei politice din România ţine de logica dezvoltării prestigiului coaliţiei de guvernare şi de necesitatea amplificării capacităţii de intimidare a oponenţilor interni din cadrul societăţii româneşti. Acest imperativ vizează în special instituţiile statului de drept nesubordonate de coaliţia de guvernare, dar şi presa independentă ce apără valorile democratice în România.

Actuala coaliţie de guvernare cunoaşte din experienţele anterioare anului 2005 faptul că propriul capital de persuasiune şi influenţare depinde de amploarea rezultatelor acţiunilor de intimidare a opozanţilor săi din cadrul instituţiilor statului neîncadrate cu oameni loiali şi de pachetul legislativ corespunzător pentru neutralizarea activităţii acestor instituţii.

Pentru dezvoltarea unei acţiuni eficiente de influenţare în viitor, este necesară cultivarea de exemple palpabile, cu puternic caracter intimidant. Aceasta presupune eliminarea fără eşec a celor mai importanţi oponenţi cu putere decizională şi vizibilitate publică, urmată de consolidarea acestor acţiuni printr-o atentă politică de cadre şi numiri în funcţii cheie pe criteriul exclusiv al loialităţii faţă de interesele coaliţiei. Logica implicită a răzbunării are de asemenea un puternic rol disuasiv deoarece prin efectul său post-factum contribuie la validarea raportului de forţă faţă de foştii opozanţi, precum şi la reeducarea spectatorilor prin exemplul pedepsei aplicate primilor, încurajând astfel abandonarea unei logici înclinate spre acte de rezistenţă.

Eşecurile eventuale în executarea acestui demers se pot răsfrânge negativ asupra prestigiului coaliţiei şi asupra capacităţii acesteia de a atrage capital de suport extern, încredere şi resurse pentru fidelizarea aderenţilor actuali şi a viitorilor clienţi politici. Relaţia este desigur reciprocă: succesul intimidării descurajează eventuala rezistenţă la subordonarea Justiţiei şi amplifică forţa de atracţie a coaliţiei pentru cei interesaţi la afiliere (a se vedea un recent exemplu de afiliere de importantă notorietate publică).

Trebuie observat că mecanismul descris este reproductibil şi în cazul altor instituţii ale statului român, un interes deosebit fiind acordat relativ recent activităţii serviciilor româneşti de informaţii în mass-media afiliată coaliţiei de guvernare, precum şi în cazul presei independente (este de notat că actuala opoziţie, fosta putere aflată la guvernare plus o serie de alte organizaţii mici, nu prezintă şanse credibile de reabilitare în timpi care să fie utili).

Din această perspectivă, este de aşteptat creşterea presiunii exercitate asupra celor doi magistraţi judecători recent revocaţi din CSM, aceştia contestând hotârarea de revocare la instanţa supremă. Este de asemenea de aşteptat ca şi asupra completelor de judecată respectiv competente se vor exercita presiuni similare căci o eventuală decizie de anulare a hotărârii de revocare va repune în discuţie actuala influenţa exercitată asupra CSM dinspre Ministerul Justiţiei.

În cazul în care revocarea judecătorilor Alina Ghica şi Cristi Dănileţ din CSM va fi validată de către instanţele de judecată, mesajul transmis eventualilor oponenţi din instituţiile statului va fi unul foarte clar: cine nu intră în sistem va fi eliminat şi nu va mai avea niciun viitor în România.

În condiţiile actuale din România, este de presupus că un astfel de mesaj agresiv va reprezenta o ofertă greu de refuzat pentru mulţi dintre cei care poate încă mai ezită asupra unei afilieri la cercurile de socializare apropiate coaliţiei de guvernare (trebuie precizat că în România sectorul privat cu capital străin nu are anvergura necesară pentru un lobby eficient la guvernare, iar cel autohton este ori puternic dependent de stat ori sufocat de acesta prin excesul de reglementare).

Este de presupus că eventuala validare a revocării celor doi judecători, Alina Ghica şi Cristi Dănileţ, va crea un factor de presiune indirectă asupra procurorilor cu responsabilităţi în domeniul luptei anticorupţie şi anti-crimă organizată, precum şi asupra judecătorilor care au aplicat legea în cazuri de corupţie la nivel înalt sau cu conexiuni ce se ridică la acest nivel. În timpul guvernării omului politic Adrian Năstase, a existat cazul tandem al procurorilor Alexandru Lele şi Cristian Panait văzut încă de mulţi în România ca un exemplu edificator asupra consecinţelor ce pot afecta cariera unui magistrat în cazul sfidării intereselor factorului politic decident într-un sistem judiciar corupt (procurorul Cristian Panait a fost supus unor numeroase presiuni venind din interiorul Ministerului Justiţiei; nu se cunoaşte exact dacă aceste presiuni au contribuit direct ori indirect la sinuciderea acestuia).

Referitor la contextul în care au fost revocaţi din CSM cei doi magistraţi judecători, trebuie clarificat faptul că neîndeplinirea cerinţelor de verificare a respectarii legalităţii condiţiilor de formă şi de fond impuse pentru revocarea membrilor CSM reprezintă în sine o încălcare a legii într-un domeniu sensibil ce controlează organizarea puterii judiciare în stat. O hotărare a CSM ce a fost adoptată fără exercitarea acestui control de legalitate, fiind trecută doar prin simpla contabilizare a votului din plen, nu prezintă garanţiile constituţionale necesare pentru aplicarea acesteia. În lipsa acestui control la nivelul CSM-ului, această garanţie ar trebui probabil restabilită în faţa instanţelor judecătoreşti competente în speţă.

Cât priveşte fondul şi contextul acţiunii de revocare, este de notat că mandatul membrilor CSM are un conţinut definit prin lege şi nu prin voinţa adunărilor de magistraţi. Membrii CSM exercită funcţii cu finalitate constituţională, în vreme ce membrii adunărilor de magistraţi exercită exclusiv o funcţie pur electivă, de selecţie a candidaţilor potenţiali pentru un mandat cu termen fix ce este revocabil doar în mod excepţional. Adunările elective nu au stabilite prin lege funcţii executive sau de control şi nici nu au autoritatea de a decide asupra politicii administrative a CSM, aceasta fiind conform legii exclusiv atribuţia Consiliului.

Prestigiul coaliţiei ca multiplicator de forţă

În ce priveşte rolul prestigiului ca multiplicator de forţă, este simptomatică şi îngrijorătoare acţiunea magistraţilor judecători de la o serie de judecătorii de a întrerupe activitatea normală a şedinţelor de judecată în data de 26 februarie în semn de protest faţă de faptul că acţiunile lor de revendicare nu sunt luate în considerare de CSM aşa cum îşi doreau aceştia. Un astfel de gest poziţionează România foarte aproape de categoria statelor aflate la limita guvernabilităţii precum Pakistanul, unde judecătorii fac grevă politică, organizează proteste de stradă şi se implică direct în viaţa politică a ţării.

Întrucât România nu se află în situaţia Pakistanului este surprinzător faptul că s-a ajuns la astfel de gesturi de presiune extreme sub influenţa asociaţiilor profesionale cu caracter cvasi-sindical şi conexiuni la vârful actualei conduceri a Ministerului Justiţiei. Este de presupus că această reacţie exagerată să fie justificată de seriozitatea potenţialelor angajamente aflate în joc pentru cei care şi-au adus contribuţia la această acţiune de presiune. Cel mai îngrijorător este însă faptul că precedentul a fost creat iar posibilitatea utilizării acestei pârghii în viitor este cât se poate de reală. Într-o astfel de ipoteză este greu de anticipat asupra eventualelor soluţii de dezamorsare a unei crize politice potenţate de o generalizare a acestui fenomen în rândul magistraţilor.

Dacă la modul absolut se pot găsi argumente legitime pentru exercitarea unui drept la grevă în revendicări ce ţin de politica salarială a magistraţilor, este greu de justificat acceptarea unei greve politice a magistraţilor în legătură cu interese ce ţin de funcţionarea internă a unei autorităţi constituţionale. În Franţa, spre exemplu, acţiuni similare cu o motivaţie infinit mai benignă sunt pasibile de sancţiuni disciplinare ce pot merge până la revocarea din funcţie, indiferent de motivele invocate (au existat în timpul mandatului preşedintelui Sarkozy numeroase sensibilităţi lezate de ieşirile incriminatoare ale acestuia din urmă în legătură cu clemenţa exagerată a unor judecători în faţa criminalităţii violente).

Trebuie precizat că realizarea actului de justiţie în regim de cvasi-permanenţă reprezintă o misiune fundamentală a unui stat şi reprezintă o problemă non-negociabilă prin grevă. Regimul vacanţei judecătoreşti şi suspendarea şedinţelor de judecată sunt încadrate la nivel de lege, nefiind supuse exercţiului discreţionar al judecătorilor. Executarea unor acţiuni de filiaţie anarho-sindicalistă în legătură cu revocarea membrilor CSM reprezintă un chestionabil act cu caracter cvasi-subversiv faţă de stabilitatea Justiţiei în general, şi a CSM, în particular, acesta fiind definit în actuala Constituţie a României ca principalul garant al unei Justiţii independente.

*          *          *

Post scriptum: (despre reflexe condiţionate)

Este semnificativ cum un parlamentar al coaliţiei de guvernare, partizan al desfiinţării CSM-ului până la revocarea celor doi magistraţi judecători, a transmis în data de 27 februarie, la o zi de la consumarea şedinţei de revocare a celor doi magistraţi, un comunicat referitor la necesara relaxare a subiectului CSM motivând că justiţia este oricum într-o stare jalnică şi, pe cale de consecinţă, trebuie adoptat un armistiţiu în lupta politică pentru justiţie, permiţând astfel magistraţilor să îşi rezolve singuri problemele interne.

Acest tip de intervenţie este o acţiune de acoperire. Obiectivul a fost infiltrat la nivelul dorit, urmează replierea şi securizarea rezultatului prin camuflarea subiectului. Dosar închis. Simpla desistare ar fi fost suficientă şi lipsită de amprentă.