Unsprezece ani de putere sunt astăzi mulţi chiar şi în Orientul Mijlociu, unde timpul curge mai lent iar dinamica opţiunilor politice este de regulă încetinită, cel puţin în comparaţie cu democraţiile liberale occidentale. Enough is enough, ar suna această nevoie de schimbare într-o traducere anglo-americană ultrasimplificată. Lunga şi, în general, fructuoasa epocă Erdoǧan se apropie de final. Despre „impasul Turciei post-kemaliste” am mai scris [1], acum şase luni, anticipând practic reluarea şi amplificarea protestelor din marile oraşe ale ţării, chiar şi după epuizarea scandalului legat de parcul Gezi.
Disperata denunţare a „loviturii de stat judiciare” (adică poliţia şi justiţia împotriva puterii democratic alese), formula abracadabrantă prin care longevivul premier Erdoǧan asmute poporul împotriva statului de drept şi se apără de mega-scandalul de corupţie din guvernul său, sună la fel de caraghios şi de ipocrit ca „lovitura de stat parlamentară”, conceptul invers din România anului 2012, prin care se asmutea Occidentul împotriva unei voinţe populare majoritare, dincolo de orice dubii. Asta nu înseamnă că Turcia şi România ar fi lipsite de experienţa istorică a loviturilor de stat; dimpotrivă, frecvenţa lor din trecut constituie motivul pentru care sunt invocate astăzi de către liderii contestaţi, care preferă să se autovictimizeze atunci când scaunul lor se clatină.
Analiza completa publicata pe Contributors.ro.
