Sebastian Lăzăroiu | Tranziția nu s-a încheiat, naivilor!

Un răgaz de reflecție după 25 ani de la momentul zero al procesului de trecere la democrație și capitalism nu strică. Mai ales că proiecțiile noastre liniare, încapsulate în tot felul de așteptări și teorii ale tranziției post-comuniste, nu par a se fi confirmat în marea parte a lor. Unde suntem azi? Avem o clasă politică efectiv pusă sub tutelă de instituțiile statului, decimată de anchete și proceduri judiciare pentru fapte de corupție (sau asimilate corupției) mai vechi sau mai noi, o presă care, atunci când nu se pierde în irelevanță, săvârșește derapaje inadmisibile într-o societate autentic democratică, o societate civilă mai degrabă stingheră, care n-a reușit să influențeze semnificativ politici publice esențiale și o administrație abuzivă, blocată de incompetență, dar și de un hățiș legislativ incoerent, care te poate trimite în fața procurorului cu o simplă semnătură.

S-a experimentat o diversitate de formule guvernamentale, de la cabinet tehnocrat, la mari coaliții, dar și guverne minoritare. Nu există combinație politică să nu se fi manifestat după 1990 în actul executiv. Au fost testate câteva aranjamente electorale: intrare în Parlament fără prag electoral, cu prag de 3%, apoi cu 5%, alegere pe liste de partid, alegere într-un fel de hibrid ”uninominal”, primari aleși în două tururi, apoi într-un tur, șefi de județ aleși direct, dar și prin negocieri în Consiliile Județene. Am avut o revizuire a Constituției care a prelungit mandatul prezidențial de la 4 la 5 ani, provocând un decalaj deliberat între termenele de alegere ale puterilor în stat. Am avut mai multe referendumuri, unele cu caracter formal, altele mai substanțiale, dar fără consecințe, altele care nu au atras prea mult interes din partea societății.

Fac aceste enumerări foarte sumare, doar ca să amintesc cititorului o parte din peripețiile instituționale ale României din acești 25 de ani, dar și speranțele care au fost asociate acestor schimbări. Să rememorăm doar dezbaterea despre alegerea uninominală a parlamentarilor. Câte  argumente pro au inundat spațiul public, cu cât entuziasm am prezentat cu toții ”creșterea responsabilizării” parlamentarilor prin legătura directă cu alegătorii. Să ne amintim și dezbaterea despre consolidarea spectrului politic prin ridicarea pragului electoral la 5% și introducerea unor ”ștachete” înalte la înființarea unor partide sau depunerea unor candidaturi, pentru ca azi tot mai mulți dintre noi să pledăm pentru o liberalizare a vieții politice, adică o întoarcere la standardele mai relaxate, exasperați fiind de osificarea structurilor și circulația extrem de redusă a elitelor în politică.

Retrospectiv, e ușor să vezi acum că a fost o doză de naivitate, dar și o grabă, cumva de înțeles, de a desăvârși, de a pune ”ultima cărămidă”, când în realitate procesul era departe de a se fi încheiat. Am sperat că, ridicând pragul electoral și înăsprind criteriile de intrare în politică, vom închide cercul și vom stabiliza partidele mari, consacrate, o elită politică matură care își va folosi experiența în folosul cetățenilor. Când, în realitate, a apărut o oligarhie politică, care mima competiția, dar avea înțelegeri subterane pentru devalizarea bugetelor publice (vezi doar contractul transpartinic ”Microsoft”, abia astăzi anchetat de DNA, după mai bine de un deceniu). Am sperat că votul uninominal va scoate membrii Parlamentului de sub ”stăpânii” partidelor și sponsorii lor  și-i va pune în slujba comunităților, când, în realitate, ei au devenit niște mici Dumnezei, care au basculat majorități rezultate din alegeri, au produs grupuri parlamentare niciodată validate de electorat și s-au urcat pe valurile populismului de câte ori au avut ocazia.

Realitatea e că nu există reguli sau instituții care să nu aibă ”umbrele” lor. Democrația nu e perfectă și în nici un caz sursa funcționalității ei nu stă într-una sau alta din variațiunile rânduielilor instituționale pe care le întâlnim în țările cu tradiții democratice. Adevărul e că, de multe ori, ne-a plăcut să ne amăgim și, mai ales, să ne ascundem golurile culturale uriașe cu fetișul ”celei mai bune reglementări”. Am crezut că o regulă sau alta ne va face mai apți pentru confruntarea cu provocările inevitabile ale proceselor de democratizare. Ne-am înșelat, desigur.

Știu că unora le repugnă adevărul brutal că în toți acești 25 de ani, și mai ales în ultimii 15, influența puterilor occidentale în ținerea României pe linia de plutire a fost covârșitoare. Putem merge până acolo încât să spunem că, dacă ne-am fi bazat doar pe clasa politică autohtonă, desigur, ca produs al propriilor noastre alegeri, am fi cunoscut în câteva rânduri gustul cel mai amar al dezastrului și prăbușirii. Influența s-a manifestat atât în plan politic, cât și economic, uneori mai evident, alteori mai insidios, fără manifestări vizibile. Invazia capitalului străin, a noilor tehnologii, în general a know-how-ului sau, pur și simplu, a produselor și serviciilor la standarde mai înalte a schimbat cumva perspectiva anilor ’90, în care continuam hipnotici să credem că putem reuși prin propriile puteri, că avem o industrie performantă lăsată moștenire de Ceaușescu și că, în fond, ne putem crea un model propriu de dezvoltare, autarhic și independent de trendul globalizării.

Politic, intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană nu au fost, așa cum, desigur, ne-am amăgit, niște recompense pentru merite deosebite, ci mai degrabă plasarea statului român în interiorul unor mecanisme care să permită intervențiile în situații de urgență, de corectare a derapajelor, de exemplu, iar noi am dovedit că nu suntem deloc imuni la asemenea alunecări necontrolate. Mai mult decât atât, oricât am fi fost de nepregătiți, a funcționat mai degrabă teoria calificării prin punerea în context. Și noi și bulgarii suntem un fel de ”pre-membri”, dar asta nu înseamnă că ungurii sau cehii s-au dovedit mai vrednici de apartenența la prestigiosul club european, doar că au simulat mai bine ”occidentalismul” și au fost mai iuți de picior.

La nivelul mediu al electorilor, rămânem cu un soi de imaturitate, explicabilă totuși prin puținătatea experiențelor inerente democratizării. Nici nu s-ar fi putut altfel, ca să fim cinstiți, adică o clasă politică imatură să fie produsul unui electorat chibzuit. Media aceasta de care vorbesc, românul mediu, are momente de regresie, dar și momente de sclipitoare luciditate. Reușește, din patru în patru ani, să evite un dezastru și intuiește calea corectă, dar, din când în când, are comportamente involutive, adevărate căderi în trecut. În 2000 a evitat în al doilea tur al prezidențialelor ”catastrofa pură”, în fața unui discurs extrem de seducător și foarte potrivit frustrărilor momentului. Ce ar fi însemnat pentru România, care abia ce începuse negocierile de aderare la UE, virajul spre național-comunism și revenirea corifeilor securității la butoane?

La fel s-a întâmplat și în 2004 și în 2009. Atunci a fost nevoie chiar de mai multă luciditate în alegere, având în vedere că frontul mediatic majoritar sprijinea calea despotismului luminat, dar corupt (2004) sau marioneta oligarhilor (2009). În 2014 alegerea a fost și mai complicată, și asta pentru că aveam o clasă politică mai sofisticată și deja îngrozită de ”ravagiile” justiției independente, iar capacitatea politicienilor de a proiecta jocuri de lumini și umbre amăgitoare crescuse considerabil.

Problema e că acest electorat atât de perspicace în momente de cumpănă este același cu electoratul care îl aplaudă majoritar pe un Tsipras, de pildă, este același electorat care, majoritar, nu vede nicio problemă în dublarea unor alocații, dublarea pensiilor sau a salariilor, scăderea bruscă a taxelor și impozitelor. Efectul de orbire este și mai evident post-factum, atunci când, invariabil, cei care au dat de unde n-au avut sunt eroi, iar cei care au fost nevoiți să corecteze ”surplusul” prin măsuri drastice de austeritate devin în conștiința publică niște ticăloși și nu e sigur nici măcar că istoria îi va putea reabilita.

E foarte adevărat că jocul politic la nivel mare e mult mai complicat decât se vede în relatările de presă, dar, în același timp, și mult mai simplu în perspectiva românului de rând. Pentru că liderii care au avut un dram de curaj (sau poate de nebunie) și au purces la reforme de un fel sau altul au fost nevoiți să lucreze cu o majoritate politică prea deprinsă cu proastele obiceiuri. Iar proastele obiceiuri se văd cel mai bine în cotidianul românului mediu (taxe de protecție, vămuire, rente, furt la drumul mare) și, atunci, orice filosofie mai ”înaltă”, care are de-a face cu scopuri și valori colective, cade invariabil în ipocrizie. De aici și cinismul electorului mediu, ca armă de apărare împotriva unei clase politice prăduitoare. Și poate de aici provin și aceste comportamente infantile, răzgâiate, pe care noi le numim regresive, crude chiar de la un punct încolo.

Am zice, deci, că electoratul are, în general, instincte bune, poate evita in extremis apocalipsa, dar îi lipsește o persistență și o ascuțime a intuițiilor care să-l protejeze de etapele stagnării sau retragerii temporare în carapacea fetusului dependent și revendicativ.

Așa se face că am ajuns într-un moment cu mai puțină democrație, cel puțin ”pe hârtie”, în care lideri condamnați penal în primă instanță devin speranțe ale reformelor politice interne ale partidelor, contrabalansând, în fapt, curente incipiente de revoltă anti-capitalistă și anti-occidentală, în care apar Comitete pentru Supraveghere Macroprudențială, nealese de nimeni, care cenzurează deciziile economice ale politicienilor.

Spun ”pe hârtie” pentru că, în practică, nici ce s-a întamplat până acum n-a prea avut de-a face cu democrația. Un fost premier care, deliberat, a dus economia pe marginea prăpastiei, într-o democrație nu ar mai avea ce să caute în politică, necum în a doua poziție în stat. Politiceni care au inițiat ”marțea neagră” în justiție n-ar mai face parte din niciun partid politic într-o autentică democrație. Lideri care au atentat la statul de drept cu ordonanțe de urgență ar fi cel puțin judecați pentru abuz în serviciu în democrație. Dar, foarte adevărat, n-au avut legătură cu democrația nici reformele, oricât de necesare, aplicate prin asumarea răspunderii guvernului.

Dezbaterea reală care s-ar naște acum într-o societate în care măcar vocile publice își păstrează un minim de luciditate ar fi pe marginea acestei dileme – mai multă democrație sau mai multă responsabilitate? Faptul că acum repudiem instituții și reguli care altădată ni se păreau salvatoare și ne întoarcem la regulile de dinainte, pe care le consideram vinovate de tot ”răul” din politică, ne arată nu neapărat inconsecvență, ci mai curând o anumită precipitare în a definitiva un proces care e departe de a se fi terminat.

Pare acum evident că populismul se combate mai ușor cu votul pe listă, dar populismul era mai puțin răspândit într-o economie cu un PIB firav și lipsită de investiții, ca în anii ’90, deci era cumva mai simplu să crezi că ai nevoie de o legătură mai strânsă între politicieni și alegători. Pare evident că nu poți face să circule elitele politice prin schimbări de generații în interiorul acelorași mecanisme corupte, numite organizații politice și atunci e mai potrivită o re-deschidere a vieții politice. Dar, cumva, în ultimii 15 ani părea că tranziția la democrație s-a încheiat și e timpul să consolidăm ce s-a construit. În fapt, fundația construcției s-a dovedit extrem de putredă.

Așadar, să nu ne amăgim, tranziția către democrație nu s-a încheiat decât în discursurile propagandistice ale politicienilor.Ei au vorbit despre ”post-tranziție” și alte elucubrații care, cu siguranță, au insuflat o doză de optimism la momentul respectiv, dar, cum nu aveau legătură cu faptele, li s-au întors în față nu doar  lor, ci și celor care au luat vorbele de bune. Apartenența la Uniunea Europenă și NATO nu e un semn că suntem o țară democratică, ci un semn că avem o minimă bunăvoință să îmbrățișăm în timp valorile democratice.

Cum suntem în tranziție spre democrație și probabil vom mai fi încă mulți ani de acum încolo, este, cred eu, mai important să avem mecanisme statale care să se asigure că, în acest parcurs inevitabil de ”încercare-eroare”, nu apar derapaje atât de grave încât, la un moment dat, să ne luăm adio definitiv de la democrație. A pus statul român, într-un mod mai subtil sau mai străveziu, sub tutelă actuala elită politică? Dacă da, cred că bine a făcut.

Sursa: anticarton.ro