Sebastian Lăzăroiu îi dă o lecţie Adrianei Săftoiu | Fostul consilier prezidenţial a publicat o altfel de „Cronică de Cotroceni”

Am fost numit în funcția de consilier prezidențial pe 20 martie 2007. Întâmplarea face ca în acea zi să fi împlinit 37 de ani. La mai puțin de trei săptămâni după venirea mea, Președintele României a fost suspendat în Parlament de celebrul ”322”. A urmat referendumul de demitere și campania electorală de patru săptămâni. A fost un moment dificil nu atât pentru Traian Băsescu, cât pentru statul român. Cancelariile occidentale încercau să înțeleagă ce se întâmplă în România, oficial devenită membră a clubului select european de la 1 ianuarie. Iată, doar câteva luni trecuseră de când intram și noi în rândul lumii civilizate și politicienii noștri puneau la încercare fragila democrație. Economia mergea bine, inflația scădea văzând cu ochii, lumea era fericită. Paradoxală țară, trebuie să-și fi spus occidentalii. E drept că justiția începuse, de puțin timp, să ia în colimator figuri controversate ale vieții politice și economice: Năstase, Patriciu, Voiculescu, Vântu și alții ca ei. Pentru omul politic Traian Băsescu situația era mai mult decât convenabilă. Era încă popular, e adevărat, ușor erodat după atacurile concertate ale trusturilor de presă deținute de faimoșii ”moguli”. Toate sondajele indicau o victorie zdrobitoare a președintelui suspendat, ceea ce însemna și o revitalizare politică după revenirea în funcție. Îmi amintesc mitingurile electorale din capitalele de regiuni. Era o tensiune formidabilă. Oamenii erau de-a dreptul furioși văzând ce se întâmplă. Era un sentiment de nedreptate, părea că cineva vrea să le fure președintele. Situația generală a fost gestionată înțelept la nivelul statului român, pentru că evenimentele riscau să arunce o serioasă umbră de îndoială asupra țării. Era foarte posibil ca indicatorii economici să se deprecieze rapid, ca investitorii să-și facă în grabă bagajele și să se uite după zone mai stabile . Din fericire asta nu s-a întâmplat pentru că, în afara țării, totul a fost perceput ca o hârjoneală politică cu un deznodământ previzibil. Dar cred că a fost și primul semnal că România riscă să devină copilul problemă al Europei.

Așa cum ne așteptam, omul politic Traian Băsescu a ieșit întărit, mult mai popular chiar decât la începutul mandatului. Singurele două partide care l-au susținut la referendum, PLD și PD, au câștigat o cotă de popularitate la care n-ar fi visat vreodată, date fiind slabele structuri teritoriale, în special PD, care ajunsese la neverosimilul 50% în sondaje. PSD și PNL, protagonistele acțiunii de suspendare s-au repliat rapid, lingându-și rănile, dar nimeni n-a plecat din funcție după înfrângere: Tăriceanu a rămas prim-ministru, cei 322 au rămas parlamentari, iar ”mogulii” și-au intensificat atacurile virulente la adresa instituției prezidențiale. S-a mai întâmplat ceva totuși, chiar în vara lui 2007, ceva ce părea să anunțe un dezastru pentru România. Întrucât PSD și PNL abia se mai vedeau pe radarele sondajelor, după tentativa eșuată de demitere, liderii lor au hotărât să recâștige popularitatea cu orice preț. Și prețul a fost cu adevărat mare pentru români. A început sarabanda pomenilor bugetare. Punctul de pensie a crescut cu aproape 50%, deși era greu de crezut că bugetul de stat va putea susține o asemenea majorare. Salariile funcționarilor creșteau ca Făt-Frumos din poveste. Nu cred că era vreo categorie de bugetari care să fi cerut și să nu fi primit. Nici nu cred că cineva cerea ceva. Pur și simplu, primeau, din mila sau generozitatea lui Tăriceanu. În 2008 pomenile electorale continuau să curgă, fără număr, deși, spre sfârșitul anului, apăruseră primele semne ale crizei mondiale. Situația se înrăutățise în Statele Unite și era o chestiune de luni până când urma să traverseze oceanul. Politicienii noștri erau imperturbabili. În Parlament apăruse deja spirala populistă. Cineva făcea o propunere, toți parlamentarii se repezeau să o susțină. Se ajunsese la situația hilară în care ministrul educației avertiza la pupitrul forului legislativ că nu sunt bani pentru majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, după care cobora în bancă, în calitate de deputat, și vota cot la cot cu gloata populistă dezlănțuită.  Anul 2008 s-a încheiat catastrofal pentru România – 7% creștere economică și 5% deficit bugetar. Adică, pe lângă surplusul pe care economia l-a produs, guvernul s-a împrumutat cu încă pe atât. În campania electorală Tăriceanu a inundat primăriile cu bani de ”investiții” spârărgând pușculița fondului de dezvoltare, cu vreo 3 miliarde în ea. PDL a câștigat la limită alegerile parlamentare și a dat premierul într-o coaliție cu PSD. Președintele a promulgat legea majorării salariilor profesorilor, o greșeală pe care ulterior și-a recunoscut-o. De altfel, legea nu a putut fi niciodată aplicată. Dar, dacă nu ar fi promulgat-o, în plină campanie electorală, probabil că PDL ar fi ieșit pe locul al doilea și Traian Băsescu ar fi irosit toți cei 10 ani de mandat cu guverne ostile.

Nota de plată pentru huzurul electoral din 2007 și 2008, care reușise să redreseze PSD și PNL, n-a întârziat să vină. România se afla la începutul lui 2010 pe marginea prăpastiei. Nu doar România. Și alte țări. Criza economică lovise nemilos în toată Europa. Mult țări se aflau în incapacitate de plată și trebuiau să acționeze rapid. De fapt, se declanșase ceva mult mai grav la nivel mondial, o criză a încrederii. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni, nimeni nu mai voia să împrumute decât la dobânzi uriașe și pe termen scurt. Țările aveau nevoie de asistența FMI. Neîncrederea în România, cu un deficit bugetar de 9%, cheltuieli cu statul nejustificate și reforme structurale mult întârziate, s-a manifestat încă de la primele vizite ale FMI din primăvara lui 2010. Cereau, printre altele, disponibilizări masive din administrație, scăderi de salarii și pensii., creșteri de taxe și impozite. A fost un al doilea moment extrem de dificil pentru statul român, după suspendarea din 2007. Fără un acord cu FMI, România risca să nu mai poată împrumuta bani și să intre în incapacitate de plată. Iar FMI a venit cu rețeta ”asiguratorie”, nu cu rețeta care să vindece boala. Pentru ei creșterea cotei unice, a TVA și a altor taxe era singura garanție că vrem să ne redresăm rapid. Priveau cu mare scepticism tăierile de salarii sau pensii, pentru că nu credeau că românii vor putea să suporte un an sau doi un regim auster. Dar mărirea cotei unice ar fi fost un dezastru pentru economia care abia gâfâia, din cauza contextului internațional (contractarea drastică a piețelor pentru export). Decizia de tăiere cu 25% a salariilor a fost îndelung chibzuită, discutată cu guvernul, cu specialiștii BNR și anunțată de Președintel României. Politicienii se ascunseseră oricum pe sub mese. Toți știau că urmează urgia. Traian Băsescu și-a asumat să facă anunțul. Știa că asta îl va costa capitalul electoral. Era însă foarte important ca măsurile să fie explicate în așa fel încât revoltele populare, previzibile, să nu atingă cota de avarie și România să deraieze de pe șine. Ce s-a întâmplat în anii următori cu țări precum Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda ne-a arătat că ne-am ținut tare pe picioare. Am reușit să evităm un colaps iminent, fără să omorâm economia, fără un număr mare de șomeri, cu tulburări sociale minime și cu sacrificii care au durat doar doi ani.

Dacă ar fi fost doar planul economic, am fi scăpat cu bine și fără prea mari dureri de cap. Dar, în tot acest timp, justiția începuse să avanseze cu dosarele politicienilor și oamenilor de afaceri la nivel înalt. Au fost date primele condamnări definitive. Părea că nu mai e de joacă. Așa s-a constituit USL, un vehicul ce urma să decapiteze statul român și să-i salveze pe cei care se confruntau cu perspectiva pedepselor penale. În vara lui 2012, țara s-a văzut iarăși într-o situație dificilă. De data asta și omul politic Traian Băsescu, aflat la cota cea mai joasă de popularitate. Spre deosebire de 2007, suspendarea s-a făcut în grabă, cu paralizarea unor instituții importante ale statului român, CCR și Avocatul Poporului, prin ordonanțe de urgență. Primii trei oameni în stat au fost dați jos în câteva zile: doi definitiv, al treilea urma să se prezinte în fața poporului. Avizul CCR a fost ambiguu și fără concluzii. Un președinte nepopular fusese aruncat în groapa cu lei, cu doi înainte de sfârșitul mandatului. Tensiunea era la fel de mare ca în 2007, doar că de data asta românii erau furioși chiar pe protagonistul procesului de suspendare. Ura era întreținută mediatic pe toate canalele posibile. Jucând cartea boicotului, referendumul nu s-a validat, dar a urmat încă o perioadă de incertitudine în care USL a încercat să modifice regulile de validare. De data aceasta România a reușit să îngrozească Europa. Oamenii de afaceri erau cu bagajele la ușă, cursul euro-leu o luase razna, fondurile europene fuseseră blocate. Din fericire instituțiile fundamentale ale statului au rămas în picioare și au rezistat asaltului fără precedent, iar cancelariile occidentale și-au folosit toate pârghiile pentru a descuraja o mână de iresponsabili să atunce România în haos. Președintele a ieșit mai slăbit politic din acest referendum, dar justiția și statul de drept fuseseră salvate. Ar fi putut demisiona din funcție, dar ce s-ar fi ales de DNA, ANI, ICCJ, SRI, SIE, CCR, astăzi atât de populare în fața românilor?

Asta e cronica mea de la Cotroceni. Cam asta e tot ce a contat.

Sursa: anticarton.ro