Scrisoarea țăranului Gheorghe către Primul ministru și Președintele României

O scrisoare a unui roman adresata mai marilor Romaniei, intr-o perioada in care totul pare ca se fractureaza in societate. Gheorghe poate fi un simplu taran, un intelectual sau poate un om simplu care traieste in Romania zilelor noastre. Sau poate ca este Gheorghe care s-a ridicat inaintea lui Ion.

„Bună ziua, boieri mari!

Numele meu este Gheorghe, sunt un țăran dintr-un sat dobrogean, Plopeni se numește, un sat ca oricare altul, prăfuit vara și noroios iarna. Da ar putea fi oricare sat din țara asta, Pungești, Moșna, Roșia Montană. Și ar putea fi oricare Gheorghe din țara asta.

Nu sunt un om cu minte prea multă, așa ca domniile voastre, cu facultăți și doctorate. Chiar se și spune în popor: ” E, să vorbească și Gheorghe!”, adică să vorbească și-un prost. De-aia nu prea-mi place să vorbesc.

Eu trăiesc pe un petec de pământ primit de la strămoșii mei, care îmi dă pâine, legume, fructe. Vaca din grajd îmi dă lapte, oile îmi dau brînză și lână pentru ciorapii de iarnă, găinile îmi dau ouă, salcâmii din fundul curții îmi dau lemnele de foc, fântâna îmi dă apă. De fapt, pământul nu este al meu, pentru că, dacă mă gândesc eu bine, și eu sunt al pământului, alături de vacă, de oi, de găini, de roșiile din grădină.

Eu n-am supărat pe nimeni, nici pe vecinii mei, nici pe domniile voastre.

Eu n-am nevoie de bănci, de magazine scumpe, de mașini, de avioane, de iahturi, de bijuterii și haine sclipitoare, de plimbări în țări îndepărtate. N-am nevoie de nimic din afara petecului meu de pământ. Poate doar de-o cârpă de la magazinul cu haine purtate de alții înainte.

Atunci merg la târgul de duminică și vând ce-mi prisosește. Din tot ce ne prisosește nouă vă dăm și vouă, celor de la oraș, pentru că voi sunteți mai amărâți ca noi, voi nu puteți să creșteți nimic din petecele voastre de asfalt. O bucățică de pământ, așa, ca a mea , face mai mult decât tot asfaltul din lume!

De ceva vreme se zvonește c-ar veni americanii pe la noi să scormonească pământul, să scoată nu știu ce de-acolo. Se mai zvonește că apa va fi otrăvită, că aerul va mirosi a gaz, că pământul va fi distrus. Au mai venit și niște domni de la județ să ne liniștească, să ne spună că vom trăi mai bine, că va curge lapte și miere după ce vor veni americanii.

Da eu nu înțeleg un lucru, și poate mă lămuriți domniile voastre, că sunteți mai deștepți ca mine: dacă noi suntem mulțumiți cu petecul nostru de pământ, de ce mai trebuie să scormonim țărâna, să căutăm fericirea la 3 km dedesubt? Că eu știam că acolo jos e iadul! Nu cumva iadul ăla o să vină sus și-n loc de lapte și miere, cum zic americanii, o să fie iadul pe pământ?

Noi vă rugăm să ne lăsați pe bucățica noastră de pământ, pentru că deasupra ei avem și-un petec de cer albastru, unde e Dumnezeu. Petecul ăsta de pământ, cu cerul de deasupra lui, înseamnă pentru noi LIBERTATE.

Ea e mai scumpă decât toată lumea voastră de asfalt și decât toți munții voștri de bani”.

Aceasta scrisoare ne-a fost trimisa de George Balaur www.facebook.com/george.balaur