Scrisoare in viitor, catre fetita mea, Ana sau Cristina (sau Ana Cristina, inca nu m-am decis)

Andrei Ruse
Director Hyperliteratura

Voi alegeti varianta de mai jos, nu eu:

a)

Tara aceasta se numeste Romania, este locul unde m-am nascut eu si maica-ta. Si locul unde s-au nascut si bunicii tai, pe care imi pare rau ca i-ai vazut atat de rar. Si, dinainte iti spun, iarta-ma ca nu te-am invatat niciodata limba ei, dar povestea pe care o sa ti-o zic in sfarsit, o sa te faca sa intelegi de ce. Pentru ca n-am vrut sa ai nicio legatura cu ea. Nu am vrut s-o cunosti, iar noi am vrut s-o uitam, odata ce am parasit-o.

Sa nu te sperii de tara asta. Sa stii ca nu a fost dintotdeauna asa. In locul celui mai mare crater din Europa, cum ai invatat la geografia lumii, erau odata niste munti. Niste munti cum nu iti poti inchipui de frumosi, se numeau Muntii Apuseni –plini de verdeata, in care oamenii locuiau in pace, cresteau animale, cultivau grane, un loc unde gaseai poate cel mai curat si proaspat aer pe care l-ai fi putut respira vreodata.

Sa nu te sperii de tara asta. Campiile uscate pe care nu creste nimic si albiile mizerabile ale raurilor, in care apa este toxica, nu au fost asa dintotdeauna. Daca iti spun ca tara asta a fost la un moment dat cea mai productiva din punct de vedere agricol, te vei minuna. I se spunea chiar „Granarul Europei”. Ce vremuri…

Iar orasul acela aglomerat, in care acum abia poti respira, plin de cladiri amestecate, toate kitschioase, colorate in toate felurile, unde nu ai pe unde trece, iar lumea este incruntata si exagerat de violenta, odata s-a numit „Micul Paris”. Si era un oras plin de viata, de artisti si tineri veniti din tot restul tarii sa-si faca un drum in viata, sa invete, sa munceasca si sa devina usor usor parte a capitalei. Este orasul in care m-am nascut eu, se numeste Bucuresti, si nu a fost intotdeauna asa. Era odata un loc in care rasariturile si apusurile erau cele mai frumoase, cum n-ai vazut in nicio alta metropola. Un loc care duduia de energie si forfota si mai ales de dragoste.

Iar oamenii aceia pe care ii vezi plangand ca nu au apa potabila sau e prea scumpa, sa stii, ca parintii lor aveau atata apa curata cum n-ai vazut vreodata. Puteai sa bei direct de la robinet, nu rade. Iar firmele care o imbuteliau erau premiate in mai toata lumea pentru puritatea ei. Acum nu mai e nimic.

Iar eu aici nu eram tamplar, asta e o meserie pe care am invatat-o cand am luat-o de la inceput, la aproape treizeci de ani. In tara asta eram scriitor. Da, am publicat trei romane, trei povesti, si un volum de poezie aici, dar nu mai conteaza. Ulterior sa fii artist a ajuns o jignire, daca-ti vine sa crezi. Mi-au furat pana si asta. La fel cum ne-au furat orasul si apoi tara. Au vandut-o. Bucatica cu bucatica. Pentru bani. Pentru aur. Au distrus tara asta, care nu a fost dintotdeauna asa.

Sa nu crezi ca nu ne-am impotrivit, iubita mea. Sa nu crezi ca am stat cu mainile in solduri, privind dezastrul venit din partea unei clase politice corupte, toata corupta, fara exceptie, si a unei prese ipocrite si imorale, condusa tot de ei, care ne-a astupat gurile. Iar peste toate astea, indiferenta majoritatii.

Nu, noi am iesit in strada. Pasnic. Mai intai pentru Rosia Montana, o localitate care se afla fix in mijlocul craterului, doar ca cu cativa mii de metri mai sus. Am iesit la inceput zeci, apoi sute, apoi mii, apoi zeci de mii. Doamne, ce frumos era pe strada. Ocupam trotuarele si strigam toata noaptea. Si se canta! Si ne tineam de mana si credeam ca putem invinge mizeria umana. Zile intregi am iesit pe strazi si am tipat pentru tara asta, saptamani, luni, ani, dar nu ne-a ascultat nimeni.

Ba mai mult! Ne-au jignit, ne-au facut in toate felurile. Ne-au scuipat. Ne-au umilit. Si ne-au facut sa ne uram intre noi, intr-un final.

De aceea, dupa ce ne-am dat seama ca Rosia Montana a fost batalia generatiei noastre si am pierdut-o pentru ca am fost prea putini, am plecat. Toti. Iar ei au vandut si au distrus tot, bucata cu bucata. Sa nu te sperii de tara asta, nu toti erau analfabeti, ba chiar odata ofeream lumii artisti cum nu iti imaginezi si specialisti din toate domeniile. Dar nu i-au interesat decat banii. Restul? Nu ma intreba de ce au stat in case… Pur si simplu nu le-a pasat. Si iata ce au lasat copiiilor lor…

Viziteaza Romania, iubita mea, imi doresc asta, ca sa stii de unde venim, dar mai mult, ca sa inveti lectia ignorantei si a indiferentei. Si capatul lacomiei. Dar cel mai important! Sa nu-ti fie mila de ei… Nu merita, ei sunt urmasii nenorocitilor care ne-au batjocorit sau, mai grav, au tacut. Cand tacerea era cel mai crud si inuman lucru de care puteai da dovada.

b)

Draga mea, nu ma face „invechit” pentru ca nu-ti sharuiesc si like-uiesc fiecare status patriot, ca vine Ziua Nationala. Da, stiu ca esti mandra de tara in care traiesti si vrei s-o spui tuturor si ai vrea sa ies si in strada cu tine sa bem o bere si sa dansam cu tricolorul prin multime, dar stii bine ca mai vreau sa am timp si de scris.

Cat despre Romania, am iesit destul in strada pentru ea. Nu sa sarbatorim ce-i drept, ci cand erau vremuri mai tulburi. Nici nu iti poti imagina ce tulburi.

Cand aveam varsta ta, tot ce stii acum despre tara asta era sa nu se intample niciodata. Nu despre comunism am sa-ti vorbesc, stiu ca te-a plictisit bunica-tu’ destul. Ci despre ce a urmat. Zeci de ani de coruptie si nepasare, de manipulare crasa, indobitocire mediatica si mizerie. Minciunea era virtute, bunul simt o inutilitate, moralitatea un simplu animal pe cale de disparitie. Ani de hotie, de batjocura si degradare.

Si atunci, cand aveam varsta ta, am iesit in strada sa schimbam toate astea. La inceput impotriva unui presedinte care devenise deja dictator si, avand toata puterea in maini, a distrus tot, a vandut tot, pentru a-si umple buzunarele lui si acolitilor sai. Nu doar el, desigur, toti presedintii pana la el au facut asa, dar el a umplut paharul. Apoi ne-au „confiscat” revolta si alti corupti, si mai nesimtiti, si mai putrezi, au venit la putere. Si si-au batut joc de tara asta si de noi si mai tare, avand de data aceasta si toata presa la dispozitie.

Dar nu ne-am oprit. Peste mai bine de un an am iesit iar in strada. Nu impotriva lor, ci pentru! Pentru Rosia Montana, batalia generatiei noastre. Un loc pe care urmau sa-l distruga pentru a vinde aurul tarii unor straini, lasand in urma tone de cianura, care ar fi distrus tot in urma. Am fost aproape de a disparea de pe harta, nici nu iti imaginezi…

Si nu a fost usor. Au incercat sa ascunda protestele. Toata presa a tacut. Apoi, cand ne-am adunat si mai multi, au inceput sa ne jigneasca, sa dezinformeze si sa ne umileasca, numindu-ne pe noi tradatori sau anti-sistem, cand noi nu doream decat respectarea legii. Te vei cruci cand vei vedea cat de aproape de dezastru am fost.

Dar nu ne-am oprit! Am iesit sute, apoi mii, apoi zeci de mii, apoi o suta de mii, apoi un milion! Si ne-am recastigat Rosia Montana! Asa a inceput… Apoi, dupa cateva luni, am iesit pentru educatie! Apoi am iesit impotriva coruptiei! Apoi non stop, ani de zile, pana cand lucrurile au inceput sa functioneze cat de cat, intr-o lume care parea la un moment dat fara speranta…

A fost cat pe ce ca tu sa nu te fi nascut… Sau sa nu te fi nascut in Romania. Ce zici de asta?

Asa ca nu ma mai face invechit, iesi in strada si sarbatoreste, pentru ca ai de ce. Si treci pe la mine sa iti dau si tricolorul cu care am iesit eu si generatia mea acum cativa zeci de ani in strada.