De la instalarea în fruntea Guvernului, Victor Ponta și-a pus semnătura pe nu mai puțin de 250 de ordonanțe de urgență. Dintre acestea, doar două au fost atacate de Avocatul Poporului la Curtea Constituţională. Într-o singură ședință de Guvern, cea din 26 iunie 2013, au fost adoptate nu mai puțin de 17 ordonanțe de urgență.
Dacă împărțim cele 250 de ordonanțe de urgență semnate de premierul Ponta la numărul de săptămâni scurse de la învestire, obținem, în medie, mai mult de două pe săptămână. Abuz sau România s-a aflat constant, în acești ultimi doi ani, „numai în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată“ (citat din Constituție, alineatul care stabilește în ce condiții poate adopta Guvernul ordonanțe de urgență)? Mai degrabă prima variantă, dacă ne uităm la detalii precum acela că, în tot acest timp, guvernele Ponta au fost susținute în Parlament de o majoritate mai mult decât confortabilă (de la 65% în sus), astfel că puteau fi adoptate, fără emoții, proiecte de legi. Nici argumentul celerității nu stă în picioare, dacă ne uităm că, atunci când au dorit cu adevărat, Ponta și oamenii săi au trecut fulger prin cele două Camere proiecte de lege propuse de Guvern. Ultimul exemplu în acest sens: proiectului Executivului privind reducerea CAS cu cinci puncte procentuale, adoptat în doar două săptămâni și de senatori, și de deputați.
Mai trebuie menționat că, pe lângă ordonanțele de urgență, Guvernul a adoptat, tot de la învestire încoace, și aproape 60 de ordonanțe simple. Față de cele de urgență, acestea formează însă o categorie mult mai puțin ofertantă, deoarece se supun unor reguli mai clare: se adoptă doar în perioada vacanței parlamentare și doar în domeniile stabilite clar de senatori și deputați.
Avantajele unei OUG
Față de proiectele de lege (indiferent de procedura în care sunt ele trecute prin Parlament – normală, de urgență sau prin angajarea răspunderii), ordonanțele de urgență prezintă două avantaje majore.
Primul se referă la momentul aplicării, și anume imediat după emitere. Cu alte cuvinte, până când ordonanța de urgență ajunge să fie dezbătută și, eventual, modificată în Parlament, ea produce efecte, uneori ireversibile. Apoi, nu trebuie omis faptul că, în funcție de interesele majorității la putere, unele ordonanțe de urgență ajung să fie dezbătute de Parlament la ani buni de la emiterea lor. De pildă, pe agenda Legislativului se află încă proiectele de lege privind aprobarea unor ordonanțe de urgență emise în 2006 și 2007 (OUG nr. 131/2006 și, respectiv, OUG nr. 69/2007).
Al doilea avantaj major al ordonanțelor de urgență se referă la posibilitatea atacării la Curtea Constituțională. Față de proiectele de legi, care înainte de trimiterea la promulgare (adică, înainte de a intra în vigoare) pot fi atacate de senatori și deputați la Curtea Constituțională, ordonanțele de urgență au un cu totul alt regim. Ele pot fi atacate la CCR doar de Avocatul Poporului, după aprobarea lor de Guvern, nu înainte. Or, după cum s-a văzut de-a lungul timpului, Avocatul Poporului și-a manifestat acest atribut în puține cazuri, în condițiile în care, de regulă, este de aceeași culoare politică cu Executivul.
Epopeea Avocatului Poporului
În cazul de față, la câteva luni de la instalare, în pregătirea noii suspendări a președintelui Traian Băsescu, noua majoritate guvernamentală l-a revocat pe Gheorghe Iancu din funcția de Avocat al Poporului. I-au urmat Valer Dorneanu (interimar), Anastasiu Crișu și, din aprilie 2014, Victor Ciorbea. În mandatul lui Crișu, doar două ordonanțe de urgență au fost atacate la Curtea Constituțională: cea prin care Guvernul lua Consiliului Superior al Magistraturii dreptul de a face propunerile pentru judecătorul român la CEDO (OUG nr. 21/2013) și cea privind Codul insolvenței (OUG 91/2013). Prima sesizare a fost respinsă de CCR, a doua admisă, motiv de mare deranj pentru Guvernul Ponta, dacă luăm în considerare declarațiile cum că judecătorii Curții ar „sprijini“ evaziunea fiscală. La câteva săptămâni după acest episod, Anastasiu Crișu și-a prezentat demisia, invocând motive de natură personală.
La conducerea instituției Avocatul Poporului a fost instalat, apoi, interimar, adjunctul Ecaterina Teodorescu, deși nu avea pregătirea juridică superioară cerută de lege (fiind economist). În fine, după ruperea USL, funcția de Avocat al Poporului a fost acordată (votul în Parlament fiind o simplă formalitate) lui Victor Ciorbea, după ce a eșuat instalarea lui în Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară (reamintim că numirea a fost declarată neconstituțională, deoarece nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a ocupa funcția).
Deși au trecut luni bune de la preluarea funcției de Avocat al Poporului, Ciorbea nu a considerat necesar să atace nici una din ordonanțele de urgență semnate de premierul Victor Ponta, chiar dacă a primit numeroase solicitări în acest sens din partea societății civile. Doar APADOR-CH, de pildă, i-a solicitat Avocatului Poporului să sesizeze Curtea Constituțională pe patru ordonanțe de urgență, prin care au fost aduse modificări Legii alegerilor europarlamentare, Codului electoral, Codului Fiscal sau legislației după care își desfășoară activitatea Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat“. Apoi, să ne amintim doar situația ordonanței de urgență (nr. 49/2014) prin care Guvernul Ponta 3 a adus modificări substanțiale Legii Educației Naționale. Deși au existat solicitări în acest sens, inclusiv din partea Administrației Prezidențiale, Avocatul Poporului nu a atacat actul la Curtea Constituțională. A ales, în schimb, să atace proiectul de lege privind cartelele pre-pay, proiect adoptat recent de Parlament.
Întâmplător sau nu, după numirea lui Victor Ciorbea, șefii instituției Avocatul Poporului au primit din partea Guvernului Ponta 3 o serie de privilegii, precum decontarea cheltuielilor de cazare și transport sau condiții mai avantajoase de calcul al vechimii. Cum s-au dat privilegiile? Tot printr-o ordonanță de urgență (nr. 48/2014), care a fost aprobată fără să existe vreun aviz din partea CSM.
S-au dovedit a fi neconstituționale
Pe când se aflau în opoziție, social-democrații, în frunte cu premierul Victor Ponta, îi reproșau lui Emil Boc că, în ciuda pregătirii de profesor de Drept constituțional, și-a pus semnătura pe mai multe ordonanțe sau proiecte dovedite ulterior a fi în neconcordanță cu Legea fundamentală. Ei bine, nici guvernele Ponta nu au scăpat de această greșeală: cinci ordonanțe de urgență au fost declarate, total sau parțial, neconstituționale.
Deloc întâmplător, primul act care a primit această etichetă a fost o ordonanță adoptată de Guvernul Ponta I la scurt timp de la învestire: OUG nr. 38 din 4 iulie 2012. Prin respectiva ordonanță, Guvernul a încercat să ia Curții Constituționale dreptul de a se pronunța asupra hotărârilor Parlamentului, ca piesă importantă în puzzle-ul pregătit pentru a doua suspendare a președintelui Traian Băsescu. De menționat că judecătorii Curții s-au pronunțat asupra actului adoptat de Executiv la sesizarea parlamentarilor PDL, adică după ce legea de aprobare a ordonanței a fost adoptată de cele două Camere.
Neconstituțională a fost declarată (tot la sesizarea parlamentarilor opoziției) și OUG nr. 77/2013, prin care Guvernul urmărea reducerea numărului de posturi din administrația publică centrală. În schimb, OUG nr. 1/2013 și 10/2013 au fost găsite ca incluzând prevederi neconstituționale doar după ce Curtea a fost sesizată în cadrul unor procese civile.
A cincea ordonanță neconstituțională este OUG nr. 91/2013 privind Codul insolvenței, atacată de Anastasiu Crișu.
Momente-cheie
O privire aruncată pe datele adoptării ordonanțelor de urgență ne indică două momente preferate de guvernele Ponta pentru impunerea unor prevederi prin ordonanțe de urgență: finalul lunii iunie și finalul lunii decembrie. Spre exemplificare, în ședința Executivului din 26 iunie 2013, Cabinetul Ponta 2 a adoptat nu mai puțin de 17 ordonanțe de urgență, prin care a modificat de la Codul vamal la Statutul funcționarilor publici, a reorganizat ANAF și instituțiile publice din subordinea Ministerului Culturii. O schemă asemănătoare, dar în doi timpi, a fost pusă în practică și anul acesta: în ședința ordinară din 26 iunie, Executivul a adoptat șapte ordonanțe de urgență, iar două zile mai târziu, în ședința extraordinară convocată pentru a ratifica Acordul de asociere dintre Republica Moldova și UE, a adoptat alte două ordonanțe, inclusiv cea prin care a modificat legislația achizițiilor publice.
De ce preferă Guvernul sfârșitul lunii iunie pentru a „îngrămădi“ urgențele? Pentru că la începutul lunii iulie începe vacanța parlamentară și, potrivit Constituției, ordonanțele de urgență intră în vigoare dacă sunt îndeplinite două condiții: publicarea în Monitorul Oficial și depunerea spre dezbatere la Camera competentă.
Cât despre al doilea moment preferat de guvernele Ponta pentru adoptarea ordonanțelor de urgență, pe lângă motivul vacanței parlamentare de iarnă (de la sfârșitul lunii decembrie până la începutul lunii februarie), mai este vorba și de apetența scăzută a publicului pentru subiecte legate de activitatea guvernamentală. Ca exemplu, merită menționată ședința din 23 decembrie 2013, adică din Ajun de Crăciun, când Guvernul Ponta 2 a adoptat trei ordonanțe de urgență, printre care cea prin care clasa a IX-a a fost readusă la liceu și s-a majorat durata învățământului obligatoriu de la 10 la 11 ani.
„Marea descentralizare“, la un pas să fie OUG
Cât pe ce să fie adoptate prin ordonanță de urgență au fost, în ultimii ani, și „marea descentralizare“ sau noul Cod Rutier. În ambele cazuri, guvernanții s-au răzgândit în ultimul moment și au optat pentru proiecte de lege. După cum se știe, proiectul privind descentralizarea a fost declarat neconstituțional și, apoi, abandonat.
Criticile societății civile
Maria Nicoleta Andreescu, director executiv APADOR-CH: „La capitolul ordonanțe de urgență, stăm prost de multă vreme. Cred că încă este campion la ordonanțe de urgență fostul premier Călin Popescu Tăriceanu. Ce este diferit acum: ce anume legi se modifică și cât de consistente sunt modificările aduse prin ordonanțe de urgență. Adică, fondul asupra căruia se intervine. Una este să adopți o ordonanță de urgență pentru a proroga un termen și alta e să modifici legi importante, precum Legea Educației sau Codul Fiscal. Aceste legi ar trebui modificate rar și să asigure predictibilitate. Să nu uităm că Executivul a modificat prin ordonanță de urgență și legislația electorală, în condițiile în care Comisia de la Veneția recomandă ca regulile să nu fie schimbate cu puțin timp înaintea alegerilor.”
Septimius Pârvu, expert în reforma administrativă, buna guvernare și procese electorale Expert Forum: “Numărul ordonanțelor de urgență este mult prea mare. E interesant să ne uităm și în ce domenii se trec ordonanțele de urgență și când se trec. De exemplu, Legea achizițiilor publice a fost modificată într-o sâmbătă după-amiază și nu cred că a apărut brusc necesitatea care să justifice adoptarea ordonanței de urgență. La fel, în cazul ordonanței prin care Guvernul a modificat Legea alegerii președintelui, problemele respective se știau de mult timp, de ani de zile. Sunt multe modificări care ar fi putut fi aduse prin procedura normală, printr-un proiect de lege. Este foarte periculoasă această guvernare prin ordonanțe de urgență, nu suntem o țară în care se produce un cataclism o dată la trei zile. Din păcate, Avocatul Poporului s-a sesizat de mult prea puține ori.”
Comentariile sunt închise.