La 9 mai 1877, aflat la tribuna Camerei Deputaţilor, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României în guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, proclama în mod solemn ruperea irevocabilă a legăturilor de vasalitate faţă de Imperiul otoman, subliniind faptul că: „Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare1”. O zi mai târziu, Camera Deputaţilor şi Senatul aveau să consacre în mod oficial noul statut de stat independent al României. La rândul său, domnitorul Carol I avea să ţină un discurs emoţionant în faţa reprezentanţilor Parlamentului, redactat, potrivit istoricului Nicolae Iorga, de către însuşi Mihail Kogălniceanu2. Independenţa ţării era astfel proclamată oficial după ce ea fusese invocată cu multe decenii înainte în numeroase documente redactate de către fruntaşii mişcării naţionale din Principatele Române.
Acest obiectiv a fost considerat de către elitele politice ca fiind o necesitate obiectivă, fără de care nu era posibilă modernizarea ţării. Încă din perioada domniilor regulamentare, Partida Naţională din Ţara Românească a redactat, la 1/13 noiembrie 1838, o declaraţie de principii, intitulată sugestiv „act de unire şi independenţă3”. Ideile exprimate de către Partida Naţională la 1838 au fost subliniate câţiva ani mai târziu şi de către Nicolae Bălcescu. Acesta considera că „numai atunci când războiul sfânt va mântui naţia de apăsarea streinilor şi-o va reîntregi în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice şi soţiale, de cari el are nevoie să constituieze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor4”.
Ideea independenţei s-a înfiripat şi mai tare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Domnul Micii Uniri a acţionat cu mult curaj pe calea reformelor interne care trebuiau să contribuie la modernizarea ţării sale şi la afirmarea acesteia pe plan internaţional. Cu câteva luni înaintea înlăturării de la domnie a lui Cuza, Ali-paşa, ministrul de externe al Turciei, se grăbea să îi scrie lui Savfet-paşa, ambasadorul otoman la Paris, alarmat că domnitorul „ar nutri unele planuri ca de pildă să proclame independenţa României şi să cheme populaţiile noastre creştine să se răscoale5”.
În 1877, în contextul declarării război Turciei de către Rusia, dornică să îşi ia revanşa după războiul Crimeii (1853-1856), clasa politică românească a înţeles că proclamarea independenţei în Parlament trebuia să fie urmată de consfinţirea acesteia pe câmpul de luptă. După ce iniţial a respins categoric ideea unei cooperări între armata română şi cea rusă, rezistenţa neaşteptată a turcilor la Plevna avea să ducă la celebra depeşă telegrafică din 19/31 iulie 1877 a marelui duce Nicolae6. Comandantul–şef al armatei ruse solicita domnitorului Carol intervenţia de urgenţă a armatei române care astfel a dat jertfa de sânge pentru cucerirea independenţei statului român pe câmpul de bătălie, contribuind în mod decisiv la capitularea armatei turce.
Independenţa României avea să fie validată de către Congresul de la Berlin (1878) cu preţul dureros al pierderii celor trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad, în favoarea Imperiului rus, nerăbdător să se reinstaleze la gurile Dunării. Consacrarea internaţională a independenţei României avea să vină de-abia doi ani mai târziu, când Germania, Franţa şi Marea Britanie au transmis, în februarie 1880, o notă identică la Bucureşti prin intermediul reprezentanţilor lor diplomatici, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, în concordanţă cu noul statut internaţional al ţării noastre7.
dr. în istorie Valentin Fuşcan
1 Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 115.
2 Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 212.
3 Cornelia Bodea, 1848 la Români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 118.
4 Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria Românilor în Opere. Tomul I Partea a II-a, Scrieri istorice, politice şi economice, ediţie critică adnotată cu o introducere de G. Zane, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1940, p. 105.
5 Arhivele Naţionale ale României, Independenţa României în conştiinţa europeană, ediţie de documente îngrijită de Corneliu Mihail Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu, Bucureşti, 1997, p. 68.
6 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 90.
7 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 100.
