Articol scris de Ana Larisa Rus, 16 ani Colegiul Economic Hermes, Petrosani, Premiul III
Pentru mine, ca si pentru generatia mea, comunismul înseamna istorie.
Noi, cei nascuti dupa 1989, auzim aproape zilnic despre lupta împotriva comunismului. Din fericire, nu am trait comunismul, dar traim din plin anticomunismul.
Presa, politicienii si societatea civila lupta, dupa atâta vreme de la caderea – cel putin oficiala – a sistemului comunist, petrecuta la 22 decembrie 1989, pentru demascarea si debarcarea din toate institutiile României a „cadrelor de nadejde” ale defunctului Partid Comunist Român. La un moment dat, am avut impresia ca acei (acesti?) comunisti sunt peste tot, „în tot si în toate”, ca bunicii, matusile, parintii si unchii nostri ar trebui sa strige toti într-un glas: „Comunismul e în noi!”.
Eu vad lupta aceasta cu comunismul ca pe o perpetua vânatoare de vrajitoare cu chip uman, mai mult sau mai putin angelic – adevarate Cosânzene calare pe matura -, doar ca, la un moment dat, nimeni nu mai întelege cine este vrajitoarea si cine este vânatorul.
Dar cred ca, dincolo de teorii si concepte, comunismul este cel mai bine ilustrat de povestile sale, de oamenii care l-au „locuit”, multi dintre acestia având curajul sa fi luptat împotriva lui. Cred ca în anii aceia s-a dus adevarata lupta împotriva comunismului, iar cei care au avut curajul sa-l înfrunte stiu cel mai bine ce este. Unul dintre oamenii care au dovedit acest curaj este Dumitru Iordache, alintat de noi, copiii, nea Mitica. El a fost unul din zecile de mii de participanti la greva minerilor de la Lupeni, care a avut loc în zilele de 1-3 august 1977.
Greva minerilor de la Lupeni este prima miscare anticomunista de amploare care a avut loc în România. La ea au participat atunci peste 50.000 de mineri, angajati ai Combinatului Minier Valea Jiului, dar si copiii si sotiile acestora. Au fost prezenti în curtea minei din Lupeni atunci oameni din toate orasele Vaii Jiului: Petrila (orasul în care s-a nascut marele scriitor Ion D. Sîrbu), Petrosani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni si Uricani. Motivele protestului au fost conditiile de viata si munca de la suprafata si din minele Vaii Jiului. Scânteia grevei a constituit-o Legea 3/1977, care se referea la pensiile pentru invaliditate de gradul III.
În Istoria României (M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2003) se scrie: „Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a fost cea mai importanta sfidare lansata de un grup de muncitori puterii comuniste din România de la potopul de proteste din Bucuresti, Iasi si Cluj prilejuit de revolta ungara din 1956”.
Dar sa revenim la nea Mitica, unul dintre eroii grevei din 1977. L-am provocat la o discutie si iata ce a iesit.
Nea Mitica Iordache este un munte de om. Un urias care a lucrat toata viata la mina. El are, în mod neasteptat pentru interlocutori, reactiile unui suflet de copil. De câteva ori, când a rememorat întâmplari dintr-o vreme apusa, a lacrimat. Atunci si-a scos, discret, batista sa-si ascunda ochii inundati de lacrimi. Ne-a primit in apartamentul sau din Lupeni. Camera trada ordinea si disciplina care l-au calauzit toata viata si în subteran. Ne-a oferit o cafea si am discutat, pe îndelete, cu un miner care a fost condamnat la 2 ani si 6 luni, pentru ca a fost unul din participantii marcanti la greva din 1977 de la Lupeni.
– Cum v-a schimbat greva din 1977 viata?
– Dupa greva din 1977 a fost cea mai mare persecutie din Valea Jiului. A tinut pâna la Revolutie. Eram la mâna Securitatii, la mâna activistilor si aveam calusul în gura. Nu aveai voie sa vorbesti nimic. Eu mai vorbeam pe la mina, ca ma puneau sef de formatie de lucru unde era locul de munca mai greu. La locuri de munca usoare nu aveam dreptul… Daca se întâmpla vreo surpare, eram bun de plata. Şi pe mine au încercat sa ma omoare, dar n-au reusit… Dupa greva m-au saltat de aici din fata blocului si din acea zi pâna la Revolutia din 1989 numai necazuri am avut, vai de capul meu… Eu am strigat, la Revolutie, Jos comunismul! dar, acum, când ma duc la piata ma întâlnesc numai cu securisti.
– Unde va duceau când va ridicau de acasa?
– Militia din Lupeni era peste punte. Cladirea avea un subsol si acolo ma bagau. Ma scuipau ca era întuneric si eu nu îi vedeam. Îmi spuneau ca nu are nevoie România de un miner ca mine. În 1977, noi nu am vrut moartea pacatosilor ci îndreptarea lor. 22 de puncte a avut greva. Noi am vrut sa-i „facem figura” lui Ceausescu. Eram pe punctul asta, dar ne-am gândit ca lacustele de la Rasarit veneau peste noi, în Vale. Am fi fost prinsi ca-ntr-o menghina în Valea asta.
– Ce va mai nemultumea?
– Ne trebuiau si servicii pentru femei ca aveam un singur salariu si aveam câte 5-6 guri de hranit. Eram penalizati la salarii. Nu aveai voie sa câstigi prea mult. Trebuia sa fii sarac. Daca am vrut binele Vaii, binele oamenilor, de ce a trebuit sa fim persecutati? Nu înteleg…
– Cum traiati în 1977? Cum va descurcati dv., ca miner, în Valea Jiului?
– Stateam la coada. Cum veneam de la sut ne asezam la coada. La mina trebuia sa faci hotarul în abatajul frontal. Fiecare. Nu ieseai afara pâna nu terminai. Daca ieseai afara si nu-ti faceai planul, a doua zi ti se schimba locul de munca. Ieseai din mina mort de obosit (pe atunci lucram 8 ore) si în loc sa te odihnesti veneai si stateai la coada la pâine, la ulei, la lapte. Numai cozi. Când se termina marfa într-un loc alergai de colo-colo. Era o persecutie fizica, psihica si financiara. Dar Valea Jiului a fost prima care s-a revoltat. Am fost primii din România.
– Dupa 1977 va chemau des la Securitate?
– Dupa ce-a plecat Ceausescu din Vale am fost chemat la Securitate sase zile consecutiv. În a sasea zi nu am mai rabdat si le-am spus: Daca ma mai chemati o sa strig în gura mare prin Lupeni ca nu-mi dati pace sa traiesc!
– V-au lasat în pace?
– Într-un fel… Aveau, însa, alte metode. La serviciu îmi pregateau locurile de munca cele mei rele. Mesterul îmi zicea: Mitica, vezi ca acolo-i surpare! si acolo ma trimitea. Îmi lasau, de la schimbul celalalt, 4-5 coloane de terminat. Într-o zi, am vazut cârlige cu lant, dar nu mi-am dat seama ce-i cu ele acolo. Am bagat eu picamerul si cârligele s-au aruncat peste stâlp, s-au smuls si au venit peste mine. Tavanul s-a prabusit si norocul meu a fost ca m-am rugat la Dumnezeu. Pâna atunci nu stiam de El. Mi-a venit atunci o forta uraganica si am iesit afara cum iese cârtita din pamânt. Mi-era pregatita moartea. Eram singur pentru ca eu n-aveam dreptul la un ajutor. Au vrut sa ma omoare în orice moment dar nu au reusit. N-aveam cui sa ma plâng. Daca as fi murit ar fi spus ca asa-i mineritul si ca n-am stiut sa ma pazesc. Ieseai din mina si le placea sa te vada cu cizme rupte, amarât si murdar. Apa în baie era ori fierbinte, ori rece. Cui sa-i spui? Viata grea am avut. Enorm de grea.
– Cum era o zi la Securitate?
– Veneam de la munca si ma luau de acasa. De obicei, pe la ora 5 dupa-amiaza. Când ajungeam acolo se auzeau bubuieli, plânsete si tipete. Ca sa te panicheze. Pe mine nu m-au batut. Veneau în camera tot doi câte doi. Ma întrebau ce nu mi-a convenit. Le-am spus de cele 22 de puncte. „Ce puncte, ma? Ce puncte? Ca aveti tot confortul!” Aveau ei, dar nu noi! Te provocau sa vada daca raspunzi. Cum sa le raspunzi? Vai de capul nostru! Erau cu pistolul la sold. Ma tineau câte 2-3 ore si îmi dadeau drumul.
– Cum sunteti vazut, azi, în Lupeni?
– Ei au nevoie de mine, aici, în Lupeni pentru ca sunt anticomunist. În fata mea nu cârâie nimeni. Aici eu sunt sefu’. Nu cârâie niciun securist, niciun activist!
– Ce amintire aveti despre ceilalti grevisti din 1977?
– Caila a venit la greva ametit si ne-a rasturnat toate planurile noastre. A facut niste provocari. Lumea a vrut, atunci, sa-l arunce, pe militian, în Jiu. Dobre a fost baiat destept. De aceea l-am pus în frunte. Eu, când am vazut ce e la Lupeni, m-am gândit la depozitul de exploziv. Le-am zis: „Fratilor sa nu facem rele!” Va dati seama cum era inima-n noi. Era paru’ pe noi zbârlit de ceea ce putea sa se întâmple. Ne era frica de provocatori, de oamenii Securitatii. Le ziceam ca si daca dau cu pietre în noi sa nu plecam pâna nu vine Ceausescu sa stea de vorba cu noi. Fiecare aducea în curtea minei apa si mâncare. Atunci mi-am dat seama ce înseamna sa faci o revolta. Se putea arunca totul în aer. Ar fi fost vai de steaua noastra. Unul, Mazilu, a murit saracu’, a fost omul care nu a dat voie sa intre inspectia în mina. Mina acumuleaza gaze si o poti arunca în aer. Pâna la urma le-a dat drumul.
– Cum stateau, în timpul grevei, lucrurile la tribuna de pe ghereta portarului?
– Pâna a venit Ceausescu, au urcat oamenii pe ghereta si au vorbit fiecare. A fost democratie. Peste drum era vila Securitatii din care se filma totul. Fiecare din cei care vorbea era filmat. Acum nu mai e acolo nici o vila. S-a construit, peste ea, cantina minei.
– Când a aparut Dobre era cunoscut de oamenii de la Lupeni?
– S-a facut un comitet, s-a mers la primarie, adica la partid, ca acolo era si sediul partidului, ca sa stabileasca ce sa se vorbeasca cu Ceausescu. Dobre, când a venit la Lupeni, a început sa vorbeasca si noi am vazut ca avea vocabularul dezvoltat. A vorbit ca din partea poporului si lumea a zis ca-i de-al nostru. E bine sa se stie aceste lucruri. Mâine, poimâine, ne ducem si e bine sa se stie aceste lucruri… Maniliuc a murit. Daradics îmi pare ca a murit. Nu mai stiu nimic de Dabelea, Cucaila, Toderascu. Toderascu si-a aruncat sapca de pamânt si a vrut sa înceapa revolta. Ar fi fost razboi civil, dar n-a reusit. Apoi s-a calugarit.
– Dumneavoastra ati fost condamnat mai târziu decât ceilalti. Cum s-a întâmplat?
– Mi s-a facut o înscenare în mina. Eram sef de echipa la service si trebuia sa dau afara un concasor. Directorul mi-a zis ca, daca pâna la prânz nu e concasorul în curtea minei, atunci nu mai am ce cauta pe acolo. Pentru asta îmi trebuia un diesel o jumatate de ora, hai o ora, si nimeni nu a vrut sa-mi împrumute diesel-ul. Era unul cu o grupa de curatat canalul pe galerie. L-am rugat sa vina el cu diesel-ul sau sa mi-l dea mie ca aveam un om cu autorizatie de condus. Aia nu erau de acord sa mi-l dea. Timpul trecea si eu stiam ca eram asteptat în curtea minei. Am urmarit când aia au plecat si i-am zis colegului meu de munca sa ia diesel-ul. Omul s-a dus. Între timp, aia s-au întors si unul dintre ei s-a opus. Eu m-am dus la el si l-am prins de mijloc. „Ti-am zis ca-mi trebuie diesel-ul cu orice pret, de ce esti asa de rau?” El a sarit sa dea în mine si eu i-am dat o palma. Mâna mea e o mâna grea, ca am facut si box în tinerete, vai de capul meu…
– Cum s-a terminat aceasta întâmplare subterana?
– Ala, un ungur, s-a dus afara la partid si la medicul legist. Doctorul i-a dat 65 de zile concediu medical pentru o palma… Asta a fost provocarea. Pentru o palma am primit o condamnare, la locul de munca, de 2 ani si 6 luni. Era în anul 1979… Cineva din Lupeni mi-a zis sa ma duc în audienta la procurorul sef al judetului. Am fost si l-am rugat sa-mi dea condamnarea la mina si nu la constructii… Comunismul a fost un regim nelegitim si criminal… Numai cine n-a trait vremurile acelea nu le poate judeca. Eu sunt din comuna Vladimiri de unde se trage si Tudor Vladimirescu. Ma uitam si eu, când mergeam în concediu, cum e la colectiva. Traiau oamenii din furat, saracii, tara lor…
– Circula, în acea vreme, un banc care spunea ca, la bilantul de sfârsit de an, membrii cooperatori îl întreaba pe presedintele C.A.P.: Tov. presedinte, ne mai dati ceva sau ramânem cu cât am furat?
– Eu, dupa parerea mea, cred ca e bun liberalismul pentru ca pune omul în valoare. Daca însa omul n-are valoare…
Sursa: revista.memoria.ro
Comentariile sunt închise.