Timp de 42 de ani România a fost victima unui sistem politic criminal: comunismul, fiecare a treia familie din România acelor vremuri având de plâns o victimă, în total vreo două milioane. Manifestându-se ca o forță de ocupație colonială, acționând în vechea manieră conspirativă și subversivă și tratând populația ca pe locuitorii unei țări subjugate, în care nu avea încredere și pe care îi disprețuia și-i ura, partidul comunist a creat un „stat de ne-drept“, având drept principal instrument al opresiunii și terorii Securitatea, spada și scutul comunismului.
Desigur că nimic nu se hotăra fără, sau împotriva partidului comunist, care deținea în toate domeniile inițiativa și ultimul cuvânt. Din acest punct de vedere, partidului comunist, activiștilor săi, le revine responsabilitatea tuturor crimelor. Nu este însă mai puțin adevărat că Securitatea a fost instrumentul odios al exterminării și terorii comuniste: o organizație criminală, instrumentul voluntar al unui regim criminal.
Acestui Frankenstein creat de partidul comunist spre a-i sluji de body-guard și killer i s-au transmis mentalitatea, metodele și stilul creatorului său: conspirativ, ocult și subversiv, infiltrând masiv întreaga societate, obsedat de controlul absolut asupra unui popor în care nu avea încredere, pe care-l ura și disprețuia.
Trebuie limpede înțeles caracterul eminamente criminal al Securității, faptul că nici o activitate a sa nu a fost legitimă ori justificată, ci îndreptată exclusiv împotriva propriului popor, pe care, la ordinul partidului, dar în regie proprie, l-a exterminat, oprimat și terorizat. Una din cele mai mari neșanse ale României este lipsa unui proces ca cel de le Nürnberg, unde au fost pedepsite nu doar starurile național-socialiste, ci – la fel de important – organizațiile terorii de stat (Poliția Secretă de Stat – GeStaPo, Serviciul de Siguranță – SD, Corpul de Protecție –SS) au fost declarate, cu forța autorității lucrului judecat, „organizații criminale“ – decizie care a ajutat enorm refacerea Germaniei, după cum declararea Securității ca „organizație criminală“ ar fi ajutat decisiv România.
După răsturnarea lui Ceaușescu, Securitatea, deși oficial dizolvată, a devenit forța conducătoare în România, iar noile servicii secrete au stat într-o continuitate de personal, stil și mentalitate cu cele vechi, cel puțin încă vreo 15 ani.
Caracterul infam al Securității și oamenilor ei, faptul că nu și-au servit nici un moment țara, ci doar un regim scelerat, s-a confirmat din nou după răsturnarea regimului, când, odată liberi să acționeze după voia lor, au devenit de departe cel mai fertil rezervor de cadre pentru prădătorii avuției naționale și resurselor publice, spre dezastrul național și în disprețul românilor: cei mai mulți și mai mari criminali economici ai ultimilor 25 de ani provin din Securitate, pentru că, așa cum arată Cărtărescu, “dacă scurmi cu unghia pojghiţa de democraţie a aproape fiecărui politician şi afacerist din România, dai de securistul care a fost”
Doar pe acest fond securistic poate fi corect înțeleasă vestea că V. Ponta ar fi fost agent infiltrat al serviciilor externe. Informația, în toate gurile de câteva bune săptămâni, este enormă și scandaloasă din cel puțin cinci puncte de vedere.
Mai întâi, se dezvăluie că principalul candidat la președinția republicii s-a aflat și se mai poate afla într-o stare de dependență față de o forță, alta decât voința națională. Or, președintele republicii este mandatat direct de popor cu personificarea și păzirea supremelor valori și interese naționale. Nimic nu trebuie să se interpună sau să tulbure raportul dintre națiune și depozitarul vremelnic al voinței sale, întemeiat pe încredere. Acum însă, devine notoriu cum candidatul V. Ponta se află într-o stare de dependență față de persoane și instituții care, indiferent dacă legitime sau discutabile, nu reprezintă națiunea.
În evaluarea stării de dependență a unui eventual președinte – crezut a fi simbolul independenței în serviciul națiunii – nu joacă deocamdată nici un rol faptul că această dependență se manifestă față de serviciile secrete, fie ele bune ori rele, externe ori interne, străine sau autohtone. Este suficientă prezumarea rezonabilă a unei dependențe față de indiferent cine sau ce, pentru ca acel candidat să nu se mai califice pentru vot. Același ar fi rezultatul dacă V. Ponta ar fi primit bani secreți de la lobbyiuri ori asociații, sau ar fi membru al unor organizații oculte, secte, ori alte structuri ierarhice. Orice activitate de natură a-i îngrădi independența îl descalifică pe V. Ponta pentru candidatura prezidențială: argumentul „dublei comenzi“ rămâne cel mai fundamental, unul de principiu, peste care nu se poate trece.
În al doilea rând, dincolo de argumentul de principiu al dependenței unui președinte desemnat a fi independent, intervine împrejurarea specifică a dependenței tocmai față de serviciile secrete, adică față de unul din tipurile cele mai oculte, subversive, infiltrante, ierarhice și autoritare instituții pe care le cunoaște omenirea.
Nu facem acì procesul serviciilor de spionaj, ci al candidaturii unui (fost) spion la demnitatea supremă în stat. Dintre toate tipurile de dependență instituțională, cea creată de apartenența la serviciile secrete este cea mai puternică, activitatea acestora având un specific secret, amoral, situat în afara uzanțelor, dar grefat pe o puternică structură militară, ce însă nu se supune normelor specifice acesteia. A „lucra“ pentru asemenea instituții creează un înalt grad de dependență instituțională, care nu se rupe odată cu încetarea formală a activității: este cel puțin naiv să crezi că cine a aparținut vreodată structurilor secrete, poate rupe total și definitiv cu acestea. Așa ceva nu se întâmplă nicăieri în lume, de ce ar fi posibil tocmai într-o fostă țară comunistă, unde serviciile secrete volens nolens poartă în ele ereditatea Securității ?
Dacă orice stare de dependență a unui candidat la președinție este descalificantă, dependența de un serviciu secret este absolut inacceptabilă, pentru că indestructibilă și mult mai puternică. Cu un președinte fost spion, există uriașul pericol ca la nivelul suprem al statului să se așeze un proxy al serviciilor secrete.
Ajungem astfel la aspectul cel mai scandalos în imensa sa ticăloșie și mizerie anti-democratică: prin Ponta președinte obținem exact aceeași situație ca în Rusia, unde puterea este deținută discreționar tot de un fost spion, ofițer-recrutor de agenți KGB în străinătate, dl. Putin. Este greu de crezut într-o coincidență.
Se conturează două axe de interpretare. Prima ar fi cea a izomorfismului funcțional dintre Rusia și România, unde oligarhi/baroni locali formează rețele informale de criminalitate economică și control social anti-democratic, ceea ce determină tendința de a-și promova la vârf exponenții cei mai siguri, foști membri ai serviciilor secrete. O altă interpretare pleacă de la modalitățile tradiționale ale puterii sovietice/ruse de a-și exercita controlul în vecinătățile apropiate, prin export de structuri și metode. România socialistă, cât de naționalistă s-ar fi crezut, n-a fost decât o copie a structurilor sovietice, iar tendința rusă de a exporta structuri n-a încetat după 1990. O acțiune rusă de asigurare a controlului în România prin promovarea unui președinte „Ponta fost spion“ după modelul președintelui „Putin fost spion“ este o ipoteză plauzibilă. Cel mai curând însă, avem de-a face cu ambele tendințe: un efort rusesc de export al unor structuri de putere pe fondul unor asemănări funcționale ce favorizează acest export.
Privită din perspectiva lumii civilizate, această asemănare mai mult decât suspectă cu Rusia lui Putin reprezintă un imens scandal și o situație incompatibilă cu statutul democratic și euroatlantic al României.
Cel de-al patrulea aspect al scandalului dezvăluirilor legate de activitatea de spion a lui V. Ponta este cel moral și caracterial. Nu că ar mai fi existat vreo fărâmă de îndoială asupra caracterului slab, necopt, subordonat și multiplicitar al lui V. Ponta, dar apartenența la un serviciu secret îi pune în lumină nouă găunoșenia și necinstea.
Serviciile secrete sunt un tărâm tenebros, unde doar anumite tipuri de oameni sunt selecționați și apoi formați întru stimularea anumitor trăsături speciale. Cine ajunge să lucreze în acest spațiu întunecat a dovedit nu doar aplecare către secret, disimulare și disprețul regulilor, dar și-a exersat îndelung și în mod profesional lipsa de scrupule, cinismul, amoralitatea, disciplina oarbă. Sunt acestea trăsăturile pe care alegătorii le așteaptă de la un președinte al republicii ? Sigur, nu.
În fine, o ultimă mare direcție a scandalului declanșat de știrea trecutului de spion al lui V. Ponta este legată de calitatea serviciului secret unde a lucrat. Tismăneanu a atras primul atenția asupra acestui aspect, atunci când a făcut diferențierea dintre serviciile secrete românești dinainte și de după admiterea în NATO și UE.
De ani buni, mai ales după integrarea NATO și UE se încearcă o operațiune de mistificare, prin care puținul de credibilitate și onorabilitate a actualelor servicii secrete românești, atât cât există, construit din greu în anii recenți, este proiectat retroactiv și asupra serviciilor secrete ai primilor 15 ani de după Răsturnare. Or, diferența este semnificativă: dacă până la admiterea în NATO și UE, serviciile secrete erau înțesate de securiști și serveau un stat prea puțin democratic și de drept, după admiterea în NATO a început un anevoios proces de civilizare, neîncheiat nici azi, dar care aduce serviciile secrete la o altă calitate decât fuseseră până acum un deceniu. A trata în mod egal și nediferențiat statutul și anagajamentul democratic al serviciilor secrete ale anilor ’90 cu cele ale anilor 2010 este fals și nedrept, nefăcând decât să ascundă murdăria anilor de „tranziție“ sub preșul NATO.
Expedierea acest uriaș scandal sub lozinca „serviciului către țară“ prestat de V. Ponta reprezintă un gag PR de propagandă mincinoasă. Este vorba totuși de evoluțiile unui sfert de secol: țara de acum nu mai este cea din 1990 și nici măcar cea din 2005. Dacă acum există totuși anumite semne ale domniei legii – fragile și reversibile – și a apartenenței euroatlantice – nu absolut fermă, acum 15 ani nici nu putea fi vorba de așa ceva. Dacă, în calitate de spion, V. Ponta „a servit țara“ acum 18 ani, aceea nu era nici democratică, nici euroatlantică, iar serviciile unde a funcționat încă mai erau continuatoarele Securității. Angajamentul „pentru țară“ al lui V. Ponta vine dintr-o zonă tenebroasă și dintr-o epocă încă puternic marcată de ceaușism și securitate, descalificându-l odată mai mult pentru candidatură.
Acest uriaș scandal ar putea avea drept consecințe electorale previzibile, trei.
V. Ponta nu va demisiona nici în ruptul capului – el este președintele de paie dorit de Sindicatul Crimei Economice Organizate, un sistem de rețele informale al căror scop este coordonarea devalizării resurselor publice și locale și, mai stringent, asigurarea impunității. Marioneta Ponta este indispensabilă.
Electoratul captiv PSD va rămâne la posturi, scandalul „Ponta spion“ nu-l va impresiona câtuși de puțin, cei maximum cinci milioane și jumătate de votanți vor alege oricum Ponta, nici un argument neputându-i răzgândi, pentru că decizia lor de vot nu trece printr-un proces deliberativ, în care argumentele externe să conteze, ci este determinată de o raționalitate practică, legată de ceea ce este perceput drept avantaj nemijlocit.
Scandalul Ponta nu va rămâne însă fără consecințe, el îndepărtând de Ponta un număr semnificativ de „indeciși“, dintre care însă nu se poate ști câți se vor decide să voteze împotriva aceluia.
Comentariile sunt închise.