ROMÂNIA LUI CRISTOIU | SRI despre Marele chilipir numit România

Prin Decretul 181 din 26 martie 1990 al CPUN, condus de Ion Iliescu (la vremea respectivă, un fel de mini-Parlment provizoriu), se înființează Serviciul Român de Informații. Mărturie spectaculoasă despre neașezarea României din primii ani postdecembriști, abia peste doi ani, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, SRI capătă legal o formă organizatorică. Controlul Parlamentar al SRI – semnificat de Comisia Comună a Senatului și Camerei Deputaților – apare abia în 26 iunie 1993.

Așadar, la 26 martie 2015, SRI a împlinit 25 de ani de existență.

Pentru a marca aniversarea, SRI a organizat mai multe manifestări – un film aniversar pe site, o medalie jubiliară, o emisiune de timbre speciale și, mai ales, o Istorie a SRI de uz intern deocamdată.

Una dintre cele mai interesante instituții ale statului nostru de drept – SRI – a împlinit 25 de ani.

Știe asta opinia publică de la noi?

Evident, nu știe.

Și asta pentru că și sub conducerea unui nou director – Eduard Hellvig – SRI nu pricepe necesitatea de deschidere către opinia publică, pentru a se prezenta drept un Serviciu secret friendly, al Poporului și nu al cîtorva oameni.

Istoria SRI e istoria complicatului drum al României după decembrie 1989.

N-ar fi fost de interes să se organizeze cu acest prilej dezbateri în presă, la televiziuni, despre marile probleme cu care s-a confruntat SRI în drumul către imaginea de Serviciu Secret democratic, rup definitiv de fosta Securitate, despre bătălia angajată de conducerile succesive pentru a realiza un echilibru între profesionalismul cerut de specificul instituției și mentalitatea democratică, reclamată de trecerea României în rîndul țărilor cu regim pluralist?

Aniversarea a 25 de ani de la înființarea SRI ar fi fost un bun moment și pentru o cotitură în relația Serviciului cu opinia publică.

Din nenorocire, ca și în cazul DNA, cei zece ani de regim al Statului de forță, definiți prin încrederea nemărginită a președintelui țării în instituțiile de forță în defavoarea instituțiilor de drept, au creat la nivelul conducerii SRI o beție a autosuficienței în materie de relație publică.

Sîntem tari și mari, am băgat în sperieți clasa politică, Parlamentul ne pupă tălpile, prin rețeaua de ofițeri acoperiți din presă facem zob imaginea oricui vor mușchii noștri. Aceasta pare a fi starea de spirit de la nivelul conducerii SRI, întărită și de plutirile incredibile de la nivelul președinției de azi.

Ținînd cont de preocupările mele față de Intelligence, conducerea SRI a găsit de cuviință să-mi dea și mie Istoria SRI de uz intern.

Am citit-o pe nerăsuflate, lăsînd deoparte alte preocupări intelectuale.

Și din două motive:

1. Istoria SRI e, în fapt, Istoria României postdecembriste. Cum SRI e parte indisolubilă a acestei Istorii, ca jurnalist care am scris ani în șir cîte un editorial zilnic, o parte însemnată a publicisticii mele a fost dedicată avatarurilor SRI pe drumul democrației.

E suficient să amintesc că eu am publicat, la Evenimentul zilei, dosarul de Securitate al lui Virgil Măgureanu, cum tot eu am publicat în Cotidianul din 10 august 1998 dosarul lui Francisc Baranyi de la SRI, document secret pus la dispoziția ziarului de căpitanul Constantin Alexa.

2. Istoria SRI, intitulată sec Monografia SRI – 25,  e o carte excelentă și conducerea Serviciului ar trebui să se grăbească cu editarea ei pentru marele public. Structurată pe perioade istorice, în interiorul cărora sînt abordate problematici specifice – Situația de securitate, Cadrul normativ, Cadrul conceptual și metodologic etc. –, cartea e înviorată de inserturi moderne și colorată de reamintirea unor cazuri care au marcat istoria SRI.

Toate aceste compartimente sînt interesante.

Ies din comun cele dedicate Situației de securitate, prin care cartea abordează, ca provocări la adresa siguranței naționale, aspecte definitorii ale realității noastre social-economice.

Despre jaful din primii ani postdecembriști, am scris la vremea respectivă ca publicist și am declanșat anchete aprofundate ca director de gazetă. Paginile dedicate de Istoria SRI Situației de securitate în anii 1990-1992 și 1993- 1996 sintetizează într-o manieră unică, zguduitoare, jefuirea României din anii 1990-1996.

Ca să folosesc titlul unei cărți celebre despre Rusia postcomunistă a publicistei canadiene Chrystia Freeland, România a fost în acești ani un mare chilipir pentru Nouveaux riches de la noi.

Din tabloul anilor 1990-1992, se impun atenției aceste rînduri din Istoria SRI:

„Mutaţiile structurale în cadrul procesului de reformă economică (spargerea monopolului de stat, liberalizarea pieţei, descentralizarea economică, tranziţia la noi legi şi norme) au fost speculate în multe situaţii în scopul exclusiv al satisfacerii unor interese private. Lipsa unui control efectiv din partea autorităţilor statului şi conturarea unor cercuri de interese (întemeiate pe corupţie, cointeresare, şantaj şi trafic de influenţă) au favorizat practici de înşelăciune, care au condus la afectarea tuturor sectoarelor economiei.

În privinţa obiectivelor industriale pot fi aminite practici precum: parazitarea întreprinderilor supuse privatizării, subevaluarea patrimoniului şi comercializarea acestuia la preţuri derizorii; înfiinţarea altor entităţi cu patrimoniul societăţii de stat şi interpunerea acestora pe circuitul financiare; acceptarea unor clauze defavorabile în contracte de parteneriat cu firme private străine, inclusiv garantare de credite neviabile ale acestora; importuri nejustificate de mijloace de producţie (eventual uzate) la preţuri mari; export de materii prime la preţuri reduse.

Similar, patrimoniul fostelor asociaţii cooperatiste din agricultură a fost înstrăinat ilegal, la preţuri modice, ori degradat/distrus, sistemele de irigaţii şi îmbunătăţiri funciare au fost aduse în stare de neîntrebuinţare şi s-au înregistrat abuzuri în aplicarea Legii fondului financiar. (…)”

Procesul de furt la nivel național se accentuează în anii 1993-1996:

„Cea mai mare parte a operatorilor industriale de stat se aflau în situaţii falimentare, de regulă din cauza unui management defectuos, tradus în favorizarea unor interese private, aparţinînd în numeroase cazuri unor entităţi străine. Sînt relevante în acest sens practicile de încheiere a unor contracte prin care s-a cedat dreptul de export al producţiei, ceea ce ducea la diminuarea profitului, precum şi la pierderea poziţiei pe pieţe externe în domenii consacrate (cum ar fi cel metalurgic). De asemenea, au fost numeroase situaţii în care s-au încheiat colaborări cu parteneri neviabili economic ori s-a acceptat garantarea unor credite neperformante cu activele unităţilor de producţie.

Pe de altă parte, lipsa unei viziuni coerente a instituţiilor responsabile asupra reformelor economice a dus la dezavantajarea producţiei interne prin importuri masive (inclusiv de materii prime, nejustificate şi la preţuri mari), diminuarea activităţilor de prospectare şi explorare geologică, degradarea potenţialului agricol, abandonarea unor investiţii cu pierderi semnificative, pierderi de specialişti şi afectarea capitalului tehnic, disfuncţii în asigurarea stocurilor strategice.

Procesele de privatizare au fost, în multe cazuri, derulate defectuos, prin subevaluarea obiectivelor, licitaţii trucate, asocieri dezavantajoase, interpunerea unor firme private special create (aparţinînd membrilor din management sau apropiaţilor acestora) sau, pur şi simplu, din cauza lipsei unor competenţe elementare – în final ducînd la falimentare.

Sînt de menţionat preocupările insistente ale unor operatori străini pentru a prelua sub control obiective active în exploatarea zăcămintelor de minereuri preţioase ori rare, inclusiv prin înfiinţarea unor sedii ori achiziţionarea de terenuri în zonele respective. O mare parte a contractelor încheiate în domeniu au vizat obţinerea de concesionări, sens în care au fost exploatate vulnerabilităţi ale operatorilor sau instituţiilor autohtone (inclusiv în privinţa protecţiei informaţiilor secrete referitoare la zăcăminte şi exploatare). Industria de apărare şi producţia specială a fost un domeniu deosebit de afectat, fiind vizat în particular de demersuri ofensive de culegere de informaţii.

De asemenea, în această perioadă, prin cointeresarea materială a unor decizii, s-a diminuat capacitatea operaţională a infrastructurii navale şi implicit a capacităţii şi a statutului României de operator la Marea Neagră.

Şi în privinţa infrastructurii feroviare şi rutiere au început să se manifeste urmările lipsei de viziune pe termen lung la nivelul instituţiilor responsabile, concretizate în principal prin scăderea calităţii căilor de transport (în absenţa investiţiilor în mentenanţă şi modernizare).

În sectorul agro-alimentar, importurile de proporţii au dus la diminuarea pieţei interne a produselor autohtone şi, implicit, a profiturilor; în plus, lipsa mecanismelor de control fito-sanitar şi calitatea îndoielnică a alimentelor importate au sporit riscurile de afectare a sănătăţii populaţiei.

Afectarea calităţii mediului a început să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale – chiar dacă nu era, încă, formalizată ca atare – în principal din cauza lipsei de preocupare a managementului obiectivelor industriale pentru respectarea normelor şi a reglementărilor (în special în petrochimie şi exploatarea minereurilor). În categoria factorilor de risc major s-au regăsit lipsa lucrărilor de conservare şi ecologizare a unor obiective abandonate sau cu grad ridicat de uzură, precum şi practicile de depozitare ori deversare ilegală a deşeurilor industriale. În paralel, a început să se manifeste fenomenul defrişărilor sistematice, în absenţa unui control eficient din partea instituţiilor statului.

În domeniul bancar, aflat în dezvoltare, au apărut practici de finanţare şi creditare cu încălcarea normelor de prudenţialitate, dată fiind insuficienta asumare şi operaţionalizare a mecanismelor de control. Totodată, entităţi bancare au fost atrase în economia subterană pe componenta de creditare.

Dezechilibrele induse de restructurările economice s-au manifestat acut în plan social, prin creşterea şomajului, sărăcire, scăderea nivelului de trai şi tensiuni. Pe acest fond, a crescut numărul incidentelor violente (dezertări, asasinate, sinucideri, false ameninţări cu bombă, «cultul satanist»). De asemenea, în condiţiile inacţiunii autorităţilor, au apărut jocurile piramidale (CARITAS, GERALD), a căror prăbuşire a accentuat climatul social negativ.”

După lectura acestor pagini, om normal, te întrebi:

1. Au fost inevitabile aceste nenorociri? Nu se putea trece la economia de piață și fără ele?

2. Cum ar fi arătat România azi, dacă n-ar fi fost dezastrul anilor 1990-1996?

3. Trecerea proprietății de stat în proprietate privată s-a făcut prin jaf. Beneficiarii acestui jaf sînt și români. Te-ai aștepta ca, plecînd chiar de la un jaf național, țara de azi să aibă magnați ai industriei, ai comerțului, ai băncilor, ai presei. Țara de azi n-are nimic dintre acești stîlpi ai capitalismului modern. De ce? Unde dracu s-au dus banii obținuți din trecerea proprietății de stat în proprietate privată?

sursa: evz.ro