În aceste zile de delir retoric și demagogic, când limba de lemn se împletește cu discursul ipocrit, iar rostirea decentă luminează doar pe alocuri, multe dezbateri sterile sunt bântuite de tema viitorului monarhiei, fără a se ține seama de faptul că retragerea din viața publică a Regelui i-a transformat deja existența în destin – în destinul ultimului monarh al României, ultim repozitar al moștenirii și tradiției unei monarhii instaurate acum aproape 150 de ani și asociate cu construcția României moderne, dar și un monarh împiedicat să-și împlinească vocația.
Care din posibilii săi succesori are măcar o frântură din statura sa morală, din demnitatea cu care și-a asumat un destin tragic?
Înainte de impunerea regimului comunist, Regele Mihai a suportat capriciile tatălui său și consecințele jocurilor politice, care l-au urcat și l-au dat jos de pe tron la o vârstă fragedă. Toate mărturiile istorice despre educația Regelui Mihai atestă faptul că s-a pregătit toată copilăria și tinerețea să fie monarh constituțional, să-și servească țara și poporul. Responsabilitatea și curajul cu care și-a asumat apoi din nou Tronul au fost evidente la 23 august, 1944. Istoria avea însă alte planuri și nu i-a permis să reziste nici cizmei sovietice, nici pumnului și palmei oportuniștilor autohtoni. Totul s-a încheiat cu dramatica sa abdicare din penultima zi a lui 1947. După supraviețuirea grea și demnă în exil, când nu a uitat niciodată că fusese uns rege al românilor, vede în căderea comunismului din 1989 șansa de a-și relua misiunea, dar regimul Iliescu îi retează brutal aripile. Urmărirea sa pe A1, de către forțele de ordine ale noii vechi puteri, a rămas emblematică pentru o nouă etapă pe drumul crucii ce-i fusese hărăzită. Singurul moment luminos este cel din 1997, când guvernul Ciorbea îi redă cetățenia română, dar presiunile lui Petre Roman și ezitările lui Emil Constantinescu îl împiedică să se stabilească definitiv în țară. Acceptă însă să pledeze cauza intrării în NATO a României pe lângă casele regale occidentale. Lucrurile se schimbă în 2001, regele se poate în sfârșit stabili în țară – dar nu pentru a-și împlini vocația.
Teoretic, dacă vreodată poporul român ar decide că dorește reinstaurarea monarhiei, regulile Casei Regale ar dicta încoronarea Principesei Margareta. Soțul ei, Radu Duda, ar deveni astfel prinț consort. Iată unul din motivele pentru care nu cred că poporul român se mai gândește la monarhie, chiar dacă o parte a vârfurilor politice actuale ar fi favorabile promovării lui Radu Duda pe post de rege din umbră. Soțul Principesei are legături excelente cu politicienii actualei puteri, inclusiv cu fostul premier Adrian Năstase care i-a dat o sinecură aproape comică în guvernul său: Înalt reprezentant pentru integrare, cooperare și dezvoltare durabilă! O bună recompensă pentru cel care a jucat un rol crucial în împăcarea bizară din 2000-2001 dintre Rege și Ion Iliescu – adică dintre moștenitorul legitim al Coroanei, izgonit de comuniști cu pistolul pe masă și sub amenințarea executării studenților care participaseră la manifestația din 8 noiembrie, și succesorul comuniștilor care scoseseră pistolul și proferaseră amenințarea. După această întoarcere, pe care Regele a fost probabil obligat de familie s-o execute, situația materială a Familiei Regale a devenit prosperă, iar Radu Duda, actor mediocru, fiul unui secretar de partid din Iași, amic cu Ion Iliescu, acuzat de personalități ale exilului românesc că ar fi colaborat cu Securitatea, a monopolizat comunicarea Casei Regale, l-a izolat pe Rege și s-a urcat direct pe caii cei mari visându-se președinte – deși știa bine că Regele refuzase invitația lui Radu Câmpeanu din 1992 de a candida el însuși la funcția supremă în stat, căci ar fi însemnat să legitimeze lovitura de stat comunistă din 1947. Discret, Regele a apelat la sprijinul unor familii regale europene pentru a pune capăt ambițiilor politice ale ginerelui său.
Soțul Principesei a obținut ulterior un certificat de necolaborare, dar dominația pe care a instituit-o în cadrul Familiei Regale precum și forțarea unei orientări politice a acesteia înspre PSD, PNL și PC, deși Casa Regală trebuia să rămână neutră și echidistantă, au generat o reacție de respingere din partea unor regaliști de seamă, cum este Neagu Djuvara, de pildă. Cu Duda la cârmă, Casa Regală s-a lăsat instrumentalizată de cercurile politice asociate cu structurile fostului regim. La Nunta de Diamant a cuplului regal, președintele Traian Băsescu a fost exclus fără nici un motiv, în schimb Dan Voiculescu și Ion Iliescu au fost invitați de onoare, ceea ce i-a făcut pe unii regaliști să plece discret de la dineu. Incidentul a pus într-o lumină nefericită Casa Regală, chiar dacă replica ulterioară a lui Traian Băsescu, care l-a acuzat pe Rege de trădare, a fost consternantă.
Ultima încercare a Regelui de a-și salva succesiunea de tentaculele lui Radu Duda a fost aducerea în țară a nepotului său, Principele Nicolae. Îndepărtarea brutală și inabil explicată a tânărului prinț anul trecut a fost criticată sever de mulți regaliști. S-a lansat chiar acuzația, nu lipsită de credibilitate în retrospectivă, că deciziile Casei Regale nu au girul Regelui, care ar fi izolat și dezinformat. Cert este că acum nimeni nu mai stă în calea supremației lui Radu Duda, mai ales în aceste zile de profundă suferință a Regelui. Este corolarul logic pentru tristul destin al monarhului împiedicat să-și împlinească vocația, dar și al unui popor care nu s-a putut bucura de Regele său – căci comuniștii și succesorii lor au avut întotdeauna grijă de aceasta.
Sursa: revista22.ro
