În luna mai 1990 m-au vizitat în Bucureşti mai mulţi prieteni olandezi. Era în plină desfăşurare manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990). Unul dintre olandezi, un ziarist foarte “de stînga” din punct de vedere politic, mi-a spus că a citit cîte ceva despre “Golania”şi nu i-a prea plăcut. “La noi, în Olanda – mi-a zis el –, cei care strigă «Jos comunismul!» sunt de regulă neonazişti. Probabil că protestatarii din Bucureşti sunt neolegionari”. L-am contrazis. I-am zis că manifestanţii bucureşteni luptă pentru o democraţie liberală, împotriva unui neocomunism conservator. L-am invitat să vină în piaţă cu mine, împreună cu fiica mea în vârstă de 10 ani. Cu acest prilej, el a văzut o mulţime de oameni, unii cu copii pe umeri sau de mînă, strigîndu-şi setea de libertate, scandând sloganuri şi purtând pancarte pline de creativitate şi de umor. “Naziştii nu arată şi nu se exprimă aşa. Ei n-au niciodată umor”, mi-a zis ziaristul olandez, cerându-şi scuze pentru diagnosticul greşit pe care l-a dat. A acceptat bucuros să-i pun în piept o etichetă pe care am scris “Golan din Golanda”.
După câteva decenii, cam la fel arată mulţimea care se adună seară de seară în Piaţa Victoriei. Cam acelaşi tip uman, aceleaşi valori morale şi mentalitare, aceleaşi principii civice, aceeaşi speranţă într-o Românie curată, aceeaşi inteligenţă, aceeaşi creativitate, acelaşi umor. Mai mult decât atât, protestatarii din ianuarie-februarie 2017 au simţit cumva faptul că ei continuă o luptă începută, cu 27 de ani în urmă, de “părinţii” lor. (Părinţi la figurat sau – ca în cazul meu – chiar la propriu). Unele pancarte purtate zilele acestea spun răspicat acest lucru: “Suntem copiii foştilor golani de la Universitate”. Alte lozinci fac o acoladă în timp care se referă nu doar la două generaţii, ci la trei. Nu doar la trecut şi prezent, ci şi la viitor: “CE NU AU REUŞIT PĂRINŢII MEI, ÎNCERC SĂ FAC EU PENTRU COPIII MEI”. Apoi au adoptat şi adaptat vechiul “Imn al golanilor”: „Mai bine huligan / Decât mincinos, / Mai bine animal, / Decât ticalos, / Mai bine golan, / Decât pupincurist, / Mai bine sorosist, / Decât comunist!”
Sunt foarte multe elemente comune celor două manifestaţii. De pildă, asumarea ironică a unor insulte sau ofense. “Golanii” jigniţi de Ion Iliescu în 1990 şi-au schimbat porecla în renume. La fel au făcut şi “corporatiştii” sau “soroşiştii” jigniţi de Liviu Dragnea în 2017. Pe o pancartă din Piaţa Victoriei se putea citi: “Soros, dacă vezi asta! ÎncĂ nu au AJUNS BANII”. Iar pe altă pancartă se cerea o primă bănească pentru proteste pe timp de ger: “SOROS, DĂ-ne un bonus pentru lucru în condiţii grele”.
Această continuitate de aproape trei decenii este un simptom al unei societăţi civile vii, o societate care îşi generează anticorpii pentru a-şi păstra imunitatea faţă de o guvernare cleptocrată şi oligarhică. # Rezist este un slogan care nu se referă doar la ultimele 2-3 săptămâni, ci la ultimii 27 de ani. Manifestaţia maraton din aceste zile va intra la rândul ei în istoria (şi mitologia) României postcomuniste. Copiii manifestanţilor de azi vor şti să protesteze în stradă atunci când politicienii români vor face din nou abuzuri.
Sursa: contributors.ro
