Reporter intre doua lumi | Ganduri neuitate din Ierusalim si Ramallah

Pentru orice crestin este determinant sa ajunga macar o data in viata la Ierusalim. Locul credintei supreme, al Mormantului Sfant strajuit de un Zid al Plangerii care face miracole. Cand ajungi intr-un asemenea loc te intrebi ce esti mai intai: jurnalist sau pelerin. N-as putea spune ca gazetarii nu sunt pelerini, insa citesc cu alti ochi ce se intampla in jur.

Ierusalimul este capitala politica a Israelului, chiar daca nu este recunoscuta ca atare. Este o chestiune prea sensibila pentru a fi asumata si in plan international. Desi capitala oficiala este Tel Aviv, toate forurile decizionale, inclusiv Palatul prezidential, isi au locul la Ierusalim.

Nu este un oras spectaculos, cu zgarie nori din otel si sticla, ci mai curand cu o arhitectura cuminte, unitara. Ce-ti sare in ochi la prima vedere este faptul ca majoritatea caselor, placate toate cu celebra piatra de Ierusalim, au grilaje la ferestre. Nu e nimic neobisnuit sa vezi oameni in uniforme militare cu arma langa ei in restaurant, in magazin sau pe strada. In Israel nimeni nu e scutit de armata, nici femeile, nici barbatii. Toti raman in serviciul activ, chiar daca sunt lasati la vatra dupa stagiul militar, si se prezinta la unitati in caz de alarma.

In ciuda conflictului cu teritoriile ocupate, oamenii duc o viata normala. Toti sunt calmi, pustii lor merg la mall ca si ai nostri, nu se simte nicaieri incordarea sau presiunea unui iminent atac armat.

Totul este foarte scump. Daca mergeti ca turisti in Israel pregatiti-va sa va dublati bugetul prevazut initial. Oamenii sunt amabili, in schimb au legi stricte care sunt respectate. Una dintre ele interzice vanzarea de bauturi alcoolice in magazine dupa ora 23.00. In schimb, poti cumpara oricat incepand cu sase dimineata. Prin comparatie cu economia noastra ar putea parea o absurditate, insa scopul final este incurajarea consumului in restaurantele si barurile autohtone.

Totul in Ierusalim pare modest. De la simplitatea caselor, pana la cea a institutiilor statale. Nu au o Casa a Poporului construita din megalomania unui om care a uitat sa imbratiseze realitatea. Parlamentul lor – Knesset-ul -, e meschin, prin comparatie, este un cub anost, beneficiind de o arhitectura functionala. Nu epateaza cu nimic, ca si Palatul prezidential. Totul este construit si afisat cu modestie.

Exista totusi si o parte intunecata a Ierusalimului. Orasul este fracturat in doua zone: partea vestica, despre care am povestit deja, si cea estica, partea araba. Daca in Ierusalimul occidental totul este curat, parfumat, iar magazinele de lux stralucesc in fatetele diamantelor afisate in vitrine, estul orasului este lasat in paragina. Munti de gunoaie strajuiesc inutile arterele catre Cetate, iar casele poarta pecetea timpului: culori decolorate, tencuiala cazuta, fisuri de la bombardamente. Aceeasi administratie este responsabila si pentru cartierul arab, insa nu face mari eforturi pentru zona indezirabila.

Ca sa ajungi la Mormantul Sfant trebuie sa treci prin aceasta parte a orasului. E preferabil sa nu te plimbi seara in zona si in cazul in care sunt manifestatii de strada sa fugi cat te tin picioarele!

Bazarul din Ierusalim este ca oricare altul dintr-o tara unde preturile se negociaza. Spre deosebire de magazinele din mall care afisau reduceri, in schimb erau valabile doar in cazul clientilor fideli – care acumulasera anterior puncte -, in bazar lumea e a ta. Niciodata nu vei sti pretul corect, in schimb daca negociezi vei avea satisfactia ca poate l-ai estimat si platit ca atare. Gasesti orice in bazar. De la mir, tamaie, pamant sfant, menore, icoane, esarfe din casmir, pana la ibrice din alama, magneti de frigider sau ceramica smaltuita divin.

Mormantul Sfant este asaltat. Oamenii asteapta smeriti sa intre si sa-l viziteze. Nu au voie sa faca fotografii sau sa filmeze. Totul se petrece in clarobscur, ca intr-o pictura a lui Caravaggio. La iesirea din Mormant, te intampina o lespede la nivelul solului. Este lunga si lata cat un catafalc, are o culoare rosiatica in lumina crepusculara, iar oamenii se inghesuie sa o atinga. Mi se spune ca este piatra pe care Iisus a fost uns cu mir dupa ce a fost coborat de pe Cruce. Este ciudat ca din piatra, dupa atatia ani, mai izvoraste mir. Lespedea pare inundata de ceara, in schimb cand o atingi e parfumata si uleioasa, calda, cum se spune in popor – tocmai buna sa o pui pe rana. Am facut si eu mimetic ceea ce faceau ceilalti. M-am rugat si in timpul rugaciunii am uns cu mir cruciulitele din lemn de maslin cumparate mai devreme din bazar.

Zidul Plangerii este alta poveste. Oamenii inunda platoul imens aflat intre zidurile cetatii stravechi. Cu ani in urma, aici era cartierul marocan care a disparut sub buldozere dupa Razboiul de sase zile. Femeile si barbatii nu pot merge impreuna la zid. Au intrari diferite. Se spune ca daca scrii pe un biletel ce iti doresti si il pui intr-o crapatura din zid dorinta se va-ndeplini. Mi-am pus si eu o astfel de dorinta. Zidul Plangerii este sacru pentru evrei, asa cum Mormantul Sfant este sacru pentru crestini. Poate nu ii poti intelege pe cei care in habotnicismul lor se lovesc cu capul de zid in timp ce se roaga, insa nimic nu pare mai minunat decat multimea eclectica: militari inarmati pana in dinti, mame insotite de copii mici sau adolescenti, grupuri de turisti curioase, tineri, batrani, credinciosi si nu prea, totul se confunda si se intretaie intr-un fel de miscare “Uniti, Salvam!” la ultima ramasita din Templul lui Solomon.

Evreii au un cult al martirilor – dovada memorialul Yah Vashem -, dar si unul al pragmatismului. Este impresionat sa descoperi ca intr-o zona desertica exista vegetatie. Pentru fiecare petic de pamant disponibil pentru a fi plantat s-au creat instalatii de irigare care functioneaza non stop si care dau viata arbustilor, florilor, copacilor, vegetatiei – intr-un cuvant -, intr-o zona unde nu aveau nicio sansa sa creasca.

Drumul spre Ramallah iti arata ca razboiul israelo-palestinian este malign. Peisajul este coborat parca din filmele “Mad Max”, desertic, sarac, pustietor. Din cand in cand, remarci sarma ghimpata si grupurile de palestinieni care trec granita spre Teritorii printr-un soi de tunel, cu cardurile la indemana, pana a doua zi dimineata cand se vor intoarce la munca.

Coboram din autocarul israelian si ne indreptam spre cel palestinian. Parca am fi moneda de schimb la granita. Plecam spre Ramallah. Imaginea desertica e depresiva si te intrebi pentru ce se lupta oamenii astia. In afara de cateva turme de capre si oi si culturi sporadice de cine stie ce s-a semanat acolo, totul e pustiu. Observi foisoarele, sarma ghimpata si Zidul, mai ceva ca acela din Berlin sfaramat in ’90.

Sosirea la Ramallah coincide cu miezul zilei. Sunt peste 20 de grade. Ni se ofera apa, sucuri si o cafea minunata, un soi de elixir care ai dori sa nu se termine vreodata. Spre deosebire de paranoia proprie dezvoltata in Ierusalim aflam ca aici oamenii sunt pasnici si primitori. Orasul se ridica pe ruinele fantomatice ale fostelor comunitati bombardate. Ajungem la mormantul lui Yasser Arafat, marele parinte al palestinienilor, amplasat in complexul prezidential, unde ni se spune ca ansamblul monumental nu este inca finisat. Catafalcul este strajuit de doi soldati imbracati in uniforma ceremoniala. Ni se explica: “Este un mormant portabil pentru ca va veni o zi cand ne vom reintoarce la Ierusalim, iar parintele nostru isi va ocupa adevaratul loc pentru inhumare, asa cum si-a dorit”. Vis-a-vis exista si un obelisc care are in varf un laser. In ciuda banuielilor ca poate fi folosit in scop militar, explicatia e mult mai simpla: “Ne arata calea spre Ierusalim ”.

Pamantul din Ramallah este cel mai scump din Palestina. Este prohibitiv. Asta pentru a impiedica incercarile de colonizare fortate de evrei. Nimeni nu este dispus sa vanda nici macar un metru patrat, in ciuda saraciei determinate de razboi.

M-a impresionat o zicere a unei femei romance care are o familie in Teritoriile ocupate: “Va rugam sa ne trimiteti carti!”. Oameni buni, traim in lumi paralele. Acasa vor manele, distractie, mall-uri si Iphone-uri. Acolo vor carti in limba romana. Sunt cateva sute de oameni, dar sufera pentru ca sunt supusi colonizarii si pentru ca statul roman face prea putin pentru a-i recunoaste pe deplin, cu drepturi de cetateni.

Oamenii vor pace, dar nu pace in genunchi. Poate ca ideea ca Ierusalimul sa fie oras sau capitala comuna intre Israel si Palestina nu e rea. Razboiul e marsav si rece. Distruge suflete si vieti de la distanta. Intr-o zona de iminent conflict, unde statele se sprijina pe un butoi de pulbere, este esential ca un razboi inceput in ‘67 sa ia sfarsit. Oameni frumosi sunt si de o parte si de cealalta, indiferent daca se inchina la Mormatul Sfant, Zidul Plangerii sau se reculeg la monumentul funerar al lui Yasser Arafat.

Dupa o astfel de experienta – minunata in excentricitatea si paradigma ei -, ajungi sa te intrebi daca totul nu se rezuma la un fel de joc cu margelele de sticla.