REPORTAJ GANDUL.INFO Până la Arsenie Boca te mănâncă vânzătorii ambulanţi | Sfânta AFACERE din spatele credinţei

Societatea postdecembristă l-a transformat, postmortem, pe Arsenie Boca – supranumit de creştini, pentru calităţile sale duhovniceşti, „Sfântul Ardealului” –, din alesul lui Dumnezeu, într-un excepţional agent de vânzări. Trăiesc bine din folosinţa numelui său preoţii, BOR, agenţiile de turism, primarii şi politica, deopotrivă, din negoţul la tarabă, practicat în talciocul deschis la doi paşi de mânăstire, dar şi în orice alt colţ al ţării, asociaţii şi ONG-uri care-i poartă numele, editori şi edituri, librari şi librării, reţeaua de carte bisericească, radiouri, televiziuni de ştiri, site-uri, reţelele de socializare, în sfârşit, oricine are un talent, cât de mic, ca să poată manufactura ceva cu chipul duhovnicului, cu familia, cu amintirile, cu picturile, cu vorbele, într-un cuvânt, cu cel mai neînsemnat lucru legat de acela care a fost Arsenie Boca.

După căldură infernală a oraşului, aerul condiţionat şi blatul rece, de marmură, al mobilierului recepţiei unui hotel din Deva, sunt o sfântă binefacere. Şi nu apuc să spun a doua oară „sfânt”, că şi simt că mă învăluie un miros de mir amestecat cu o notă sobră de parfum bărbătesc. Îmi închipui că e doar o senzaţie indusă şi, imediat, realitatea îmi bate obrazul.

„Stimată doamnă, trebuie să facem un mic schimb de camere. Sunt două doamne care…” îi explică, spre surpriza mea totală, un preot, în carne şi oase, recepţionerei.

„. ..Nu mai vin!” se grăbeşte femeia să-i ducă fericitului ideea până la capăt.

„Dimpotrivă, vin cu alte două prietene. Dacă aveţi camere mai mari…”, spune iar părintele.

„Sunteţi cu grupul de Prislop, da?!”, conchide doamna, de astă dată la obiect, iar părintele aprobă blajin, din cap.

În spatele lui, zeci de oameni de toate vârstele aşteaptă, abia sosiţi din ţară, camerele izbăvirii, pentru ca mâine să-şi continue pelerinajul la mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mânăstirea Prislop.

Afacerea în turism

Cu două zile în urmă, aflasem despre nişte primari de comune de prin ţară că organizează ei înşişi astfel de excursii cu „enoriaşii” plătitori de taxe şi aducători de voturi. Organizarea de pelerinaje la mormântul lui Arsenie Boca a devenit mană cerească pentru mersul unor afaceri bisericeşti şi de turism, fiind oferta anului.

Pentru că vorbim aici despre aproape un milioan de oameni care merg, anual, în pelerinaj la Prislop – între 2.000 şi 2.500 pe zi, ajungând la peste 5.000-6.000 în weekend-uri, mai puţini iarna, trecând de 30.000 la sărbători, urcând până la 40.000 – 50.000, pe 28 noiembrie, ziua morţii părintelui.

În condiţiile în care, o astfel de excursie costă între 50 şi 100 lei pe zi – incluzând cazare, o masă şi transport -, rezultă că vorbim despre o sumă de aproape 20 milioane de euro.

Ca să nu mai vorbim de costul icoanelor cu chipul părintelui – despre care se spune că ar fi sfinţite -, de foto, magneţi, afişe, mătănii, lumânări şi tot felul de alte mărunţişuri, acesta constituind un mizilic de vreo 400.000 – 500.000 de euro, bani care se împart, probabil nefiscalizaţi – eu unul n-am văzut case de marcaj în zonă -, între comercianţi şi BOR.

Cum, de asemenea, mai pot intra la socoteală sutele de mii de tipărituri cu cartea părintelui, „Cărarea Împărăţiei”, cu toate celelalte titlurile – originale sau cotrafăcute – despre personalitatea sa, despre spusele sale, despre predicile sale, despre minunile pe care le-a făcut. Şi în cazul acesta, potrivit statisticilor şi a unor informaţiilor apărute în presă, suma se ridică la aproape 20 de milioane de euro.

Şi, ca un desert colorat, milioanele de lei în baza cărora prosperă „afacerea florăria”, despre care veţi citi în continuare.

Lumea se întreabă când a apărut fenomenul

Potrivit autobiografiei sale, date la Securitate, interesul românilor pentru duhovnicul Arsenie Boca a început încă de pe când acesta se afla la Mânăstirea Sâmbăta de Sus – Braşov, în anii 1939 – 1940.

„M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. (…) În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. (…) Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.

Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin”.

Aşa a scris atunci, despre el, Arsenie Boca, şi aşa au fost toţi anii cât l-a lăsat Securitatea în Biserică, şi tot aşa au venit oamenii, să se roage, cu zecile de mii, după moartea sa.

Trezirea tv-urilor

Doar televiziunile de ştiri şi-au amintit de el după douăzeci şi ceva de ani, atunci când a apărut un zvon potrivit căruia „o icoană a lui Arsenie Boca, aflată în localitatea Puşcaşi, a lăcrimat cu ochiul stâng”. Minunea a adunat, pe loc, 2.000 de oameni în faţa troiţei, la începutul lunii mai, ca să fie şi ei martori. După câteva zile, un alt zvon dădea ca sigură „apariţia în podeaua de ciment a casei unei creştine din Bucureşti, a chipului duhovnicesc”.

A fost de ajuns, din acel moment, ca folía televizată să atingă cote de rating excepţionale. Dincolo de asta, circul mediatic nu are nimic în comun cu faptul că, de zeci de ani, credincioşii merg, cu sutele de mii la mormântul lui Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop.

În consecinţă, am hotărât, la rândul nostru să luăm…

Drumul Prislopului, plin de flori de vânzare

Mergând la Prislop, dinspre Hunedoara, faci vreo 20 de kilometri pe E79, către Haţeg, iar pe la Bretea Streiului, o iei la dreapta printre minunatele dealuri ale Ţării Haţegului. Remarci, surprins, nefirescul situaţiei, cam din sută în sută de metri: în zona satelor Silvaşu de Jos şi Silvaşu de Sus, precum şi pe drumul dintre ele, indicatoarele înfipte în pomi, prin diverse metode, nu te anunţă c-ai să găseşti pe la porţile oamenilor pepeni, roşii ori castraveţi, ci flori. Şi nu oricum, ci organizat, la ghiveci, expuse în adevărate şi unice florării. La urma urmei, asta e surpriza: nu marfa în sine, ci anunţul din mijlocul pustiului: „Florăria la Leny” sau „Florăria Miraj”. Iar florăriile par să constituie, cu adevărat, afacerea sezonului.

O abundenţă de flori colorate sufocă spaţiile florăriilor „clădite” în sticlă, sau în grinzi de lemn. Aerul şi surâsul copiilor, par şi ele cel puţin la fel de colorate.

Iadul nesimţirii

Dincolo de Silvaşu de Sus, drumul se îngustează, maşinile care urcă dinspre mânăstire se înmulţesc, soarele se ascunde în nori, ba chiar începe un pui de ploaie, cât să înmoaie pământul.

Cu vreo doi kilometri înainte de porţile mânăstirii – unde se presupune că e raiul -, te trezeşti în iadul societăţii de consum. Fumurile nu urcă, ce-i drept, din cazanele cu smoală, ci din carnea micilor zvârcoliţi şi a cârnaţilor tradiţionali răstigniţi pe grătare, din ţevile de eşapament ale sutelor de maşini înghesuite într-o parcare câmpenească, din rugurile acre pe care ard deşeuri şi ambalaje, precum şi din ţigările arse până la cotor.

Articolul integral îl puteți citi e gandul.info