Reinventarea Dreptei

Fragilitatea Dreptei provine din lipsa unui concept care să determine unitatea ei. Am avut o luptă cu PSD-ul în 2004 şi o luptă cu mogulii în 2009. Astăzi nu mai avem nimic, exceptând o spaimă legată de Victor Ponta. Şi sunt sigur că sunt mulţi pe Dreapta care văd o soluţie mai uşoară în negocierea cu Victor Ponta decât într-o construcţie politică plină de dificultăţi, orgolii şi meschinării.

Dreptei îi lipseşte motivaţia! DA, vrem să ne unim! DA, vrem să câştigăm alegerile de la sfârşitul anului! DA şi pentru 2016, care e un an decisiv! Dar NU există un motor care să ne facă să trecem peste propriile dorinţe, frustrări, interese sau lipsă de viziune. Am ajuns aici din cauza dizolvării eticii politice la care am asistat în ultimii 25 de ani. Totul e transpartinic! Dreapta e Stânga şi invers.

După ce l-am învins pe Adrian Năstase şi s-a dovedit că mogulii se joacă cu soarta României, ce s-a întâmplat? Nimic! Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Victor Ponta sunt creaţia unui sistem şubred, păstrat astfel pentru a putea fi folosit în scop propriu. Nici Dreapta nu s-a apucat serios de reconstrucţia SISTEMULUI, astfel încât să îl scoată de sub influenţa schimbătoare a politicului. Şi după ce a eşuat în reformarea sistemului, Dreapta a ajuns să plătească pentru propria incompetenţă.

Să ne uităm la cel mai bun exemplu: ce se petrece cu educaţia în România. Fiecare ministru a făcut schimbări după cum l-a tăiat capul şi cum l-au sfătuit consilierii direct interesaţi. Când Mircea Miclea sau Daniel Funeriu au încercat să dea o independenţă sistemului (incluzând aici şi camerele de luat vederi din şcoli, care aveau ca scop înlăturarea şpăgii), i-au linşat mediatic. Şi după ce au revenit la putere, au întors totul pe dos şi chiar mai rău. Să nu uităm că răul e transpartinic. Unul dintre adversarii declaraţi ai reformării sistemului era Cătălin Croitoru, parlamentar PDL, propus ministru al învăţământului în Guvernul Boc, senator PSD astăzi.

Dreapta e plină de găuri ideologice şi de oameni nefrecventabili. Să nu uităm că, pentru a guverna, Dreapta a trebuit să facă o mulţime de compromisuri interminabile. A fost nevoie de Dan Voiculescu şi soluţia lui imorală, a fost nevoie de UNPR, PNL şi PDL s-au aliat pe rând cu PSD pentru o majoritate guvernamentală cât de cât funcţională, iar ultimul guvern de dreapta – cel pe care l-am condus în 2012 – a fost dat jos de voturile parlamentarilor PNL şi ai câtorva parlamentari din coaliţie.

Dreapta nu poate construi un mare partid, nu poate câştiga alegerile şi nu se poate întoarce la guvernare fără o purificare internă majoră. E nevoie de un proces de asumare a ceea ce ne-am făcut unul altuia, e nevoie să recunoaştem propriile greşeli, fără teamă, cu demnitate şi cu sinceritate. Dacă plecăm de la ideea unui pluton de execuţie, mă tem că la final o să rămână în picioare doar cel care comandă plutonul.

Ar fi perfect dacă în vreo două săptămâni vom închide toate rănile şi, prin procesul de fuziune, am avea la îndemână un singur partid de dreapta, funcţional politic şi organizatoric. Un partid în jurul căruia să crească o Uniune Naţională de Dreapta, în care să se regăsească tot ce înseamnă Dreapta, cu intelectuali şi oameni politici deopotrivă. Cu foşti inamici care s-au certat şi şi-au aruncat vorbe grele ani de zile, dar care astăzi pot trece peste orgolii. Şi această Uniune se poate transforma încet, încet într-o mare forţă patriotică, pregătită să îşi asume sarcina grea a guvernării.

Dreapta nu există fără PNL, cum Dreapta e departe de a se reduce la PNL. Fără PDL, Dreapta ar pierde un element politic vital. Organizarea şi mecanismul acestui partid au dus la una dintre cele mai remarcabile construcţii politice. Şi să nu se uite că PDL şi-a asumat nişte măsuri economice pe care niciun alt partid din România nu a fost în stare să le ia. E un act de curaj pe care nu l-a respectat nimeni la adevărata lui valoare.

Unificarea Dreptei nu se poate face fără cei din FC şi din PMP, dacă vrem să vorbim de Unificare ca proces politic cu o finalitate concretă, totală şi irevocabilă. Să privim cu realism situaţia şi să rostim ce nu se rosteşte de multă vreme: nu poţi câştiga mereu, nu poţi să te superi şi să îţi ”iei jucăriile” dacă nu se ia lumea după tine. Şi, uneori, e bine să mai şi pierzi. O spun din proprie experienţă. În ceea ce mă priveşte, sunt dispus să îmi fac inventarul propriilor greşeli. Perfecţiunea există cel mult în cronicile istorice. Niciunul dintre noi nu e mai presus de greşeală, iar dacă ne închipuim că putem scăpa de propriile greşeli prin ignorarea lor, înseamnă că nu am înţeles nimic din politică.

Rămâne moştenirea lui Traian Băsescu. Nu ne putem preface că Dreapta nu are nicio legătură cu preşedintele, cum nici nu ne putem preface că mandatul său nu se termină în decembrie. Cred că o construcţie şi o amnistie pe dreapta nu poate exista ignorând realitatea. Şi cred că gestul primei împăcări ar trebui să vină de la Cotroceni pentru a le arăta celor care mai cred, se tem sau nu vor să se asocieze cu Traian Băsescu că suntem capabili de echilibru şi de o construcţie pentru viitor. Duşmanul Dreptei nu e Victor Ponta. Duşmanul Dreptei e chiar Dreapta. Sigur că ar fi un dezastru ca Victor Ponta să ajungă preşedinte al României. Dar uităm că el nu e în stare să ajungă în cea mai importantă funcţie pe baza propriilor competenţe. El poate ajunge acolo pentru că ”a luptat cu Traian Băsescu”, nu pentru că a fost în stare să facă ceva pentru România. Luaţi-i lupta cu Traian Băsescu şi o să vedeţi ce gol e personajul. Dacă Dreapta pricepe acest lucru, scena politică se va schimba complet

Închipuiţi-vă cum ar arăta Dreapta românească dacă şi-ar rezolva conflictele interne, ar trece peste jocuri politice de moment, s-ar uni în jurul unui proiect serios de viitor! Vă garantez că Victor Ponta nu ar mai dormi liniştit, iar alegerile prezidenţiale ar fi câştigate la pas de o forţă politică de anvergură, cum nu a avut România de la Revoluţia din 1989 şi până astăzi.

Dreapta trebuie să se reinventeze!