Recorduri uitate

Acum cîteva zile, un austriac cu o parașută și un costum ultraspecial urma să se arunce dintr-un balon înălțat la aproape 37 km. Scopul: un nou record. La concurență, un englez urma să se scufunde la la aproape 100 de metri și ajutat de un echipament minim să rămînă acolo timp de 13 ore. Scopul: un nou record.

Traian Ungureanu

Alții, bat recorduri la mîncat burgeri, gîndaci sau prăjituri, la cîntat fără pauză, la tras trenuri cu hamul sau, mai modest, la nunți simultane.

Industria recordurilor are o cronică oficială: celebra Guinness Book of World Records (Cartea Recordurilor Mondiale), o publicație care omologhează și face anual lista recodurilor, în majoritate trăznăi. Așadar, orice se poate transforma în record și oricine poate năzui la un record.

De unde industria și de unde coada la recorduri? Răspunsul pornește de la o observație simplă: recordurile și recordmenii urmăresc să lase o urmă. Altfel spus, încearcă să se asigure că au făcut ceva pe lume și că nu vor fi uitați. Da, noile recorduri arată putere sau voință.

Numai că voința și puterea se cheltuiesc pe lucruri ciudate care n-au fost și nu vor fi vreodată o țintă umană generală. Recordurile care curg aproape zilnic sînt anapoda. Ele se leagă arareori de o străduință colectivă și nu creează un model. Nimeni nu se va simți chemat de noul record să mănînce mai mulți gîndaci sau să cînte zilnic tot mai mult.

Dorința de a lăsa urme prin recorduri nebune e un soi de derută de oameni care știu că ar trebui să dea ceva dar nu știu cum și unde. O disperare ușor comică îi grăbește pe mulți să inventeze un tărîm de izbîndă. Nici unul din recordmeni nu mai recunoaște valorile stabile și nu mai are răbdare. Dorința de a intra în istorie primește o educație rea de la cultura starurilor și se transformă în sete de celebritate. Totul se naște și moare în același an odată cu publicarea noii ediții a Cărții recordurilor. După care vine uitarea.

– comentariu publicat de Radio Europa Liberă –