Maestre,
Vă scriu această scrisoare cu simpatie și amărăciune, deopotrivă .
Așteptam venirea primăverii să pot vedea cum înnebunesc salcâmii și ușor, sub vârful ierbii crescute, unde se îmbătase pădurea verde, strigam plin de lumina e primăvară, “iarăși primăvară”. Vara mi se înroșeau obrajii sub dogoritorul Soare mai ceva ca macul. Macul roșcovanul. Îngălbenit era doar liliacul înflorit.
A doua oară. Întârziată fără vreme, se plimbă toamna prin grădini, asemeni mie prin țărâna copilăriei. Lin, dar sigur, îmi trecea ziua sub umbra anotimpului ruginiu, păsările negre suiau în apus, iar eu realizam că niciodată toamna nu fu mai frumoasă.
Cuminte, sub privirile mamei, așteptam albul așternut. Stoluri de mierlițe, prin ninsoarea nouă, săreau în cruciulițe, câte două, două… Vremuri în căsuțe cu gutui la geam. Iarna venea, iarna trecea, iar martie se putea duce cu toți cocorii înapoi. În mine era loc numai de iarnă. Că și acum, maestre. La ceas de noiembrie târziu, la ceas de alegeri prezidențiale. De care m-am ferit, ca un copil din fața saniei năluci. Mi-era silă și mi-era urât.
Am evadat zilele trecute din temnița politicii care mă încolăcea cu tentacule infinite. De cotidianul exact ca o picătură chinezească. Am ales să nu va rătez Anotimpurile, La Cluj. ”Clujule, ridică-te și aplaudă-l în picioare!” strigăm la margine de oră, miez de Românie. Am urmărit și v-am sorbit fiecare vorba, gest, grimasă. Mi-am adus aminte de mine. Sunteți unul dintre puținii oameni care aveți această putere, și am zâmbit liniștit. Mi-am plecat ușor genunchii și fiecare aplauze le-am simțit în adâncul sufletului. Ca în nenumărate alte dați.
Am lăsat deoparte referirile la mai-puțin norocoșii intelectual ai vremii sau la media mioritică atât de hulită, pe bună dreptate. Ați pomenit ceva de cântăreți de manele, ironic desigur. Nu era nevoie.
Maestre, cei din sală sunt cei pe care-i încântă un cântec, nu un hit. Sunt aceiași oameni care stau deoparte de cei cărora le-ați adresat un “Mesaj pentru parveniți”. De aici și șocul zilei abia scurse. Când am schimbat un post blestemat cu altul și am urmărit un minut de păreri personale tradus și etichetat a propagandă electorală. Am simțit un abur de întuneric îmbibat în dezamăgire. Întrebări îmi răsunau în gând, ”de ce?”, ”cum?”, ”e posibil…?”.
Da, Maestre.
Vă vorbesc dramatic, poate, pe alocuri, mult prea spiritual, citez din opere cântate în atmosfere ancestrale și încă refuz să cred că sunteți pus pe afișe electorale. Nu contează partea! Indignarea-mi era și dacă vă manifestați simpatia pentru celălalt candidat, ”strainul”, cum îi spun unii. Poate și Dumneavoastră , Maestre. Pentru că sunteți un formator de opinie, iar publicul vă este compus, în mare, din cei apolitici și din cei care poartă culorile în suflet, nu pe geci la intervale de patru-cinci ani.
Mută îmi este întrebarea, dar cum e să vă asociați imaginea tocmai cu cel pe care presă l-a numit “copilul de suflet a lui Ion Iliescu”? Cum e să aveți afișe lângă sigla celor cărora preoții din zilele noastre le fac, fățiș, campanie electorală?
Oare Radu Gyr ar fi apărut pe sticlă alături de Ion Iliescu? Oare Părintele Staniloaie ar fi îndemnat la vot pentru diverse foloase? Cei ce i-au stat alături tatălui dumneavoastră la Aiud, în blestemata temniță comunistă.
Domnul Ilie Tudor și-a manifestat, în vară, indignarea după ce Antenele susțineau că îi sprijiniți în demersul lor de curățire și eliberare a mogului Voiculescu, criticându-i dur fiindcă și-au permis o asemenea “măgărie comunista”.
Maestre… demult mi s-a transformat sila în deznădejde. Nu mă faceți să-mi fie frică de sictirul care mă învelește și de lipsa oricărui îndemn.
Cu sinceritate și regret, un fost admirator,
Cosmin Csender
