Ce l-a apucat pe preşedintele Rusiei să vorbească, a-la-Hruşciov, despre “sufocarea NATO”, la puţin timp după ce şeful propagandei spunea că Rusia e singura ţară în stare să transforme SUA în “cenuşă radioactivă”? Iată un scenariu.
Subiectul apocalipsului nuclear părea lăsat definitiv în urmă după ce teoria şi practica demonstraseră că nimeni nu are de câştigat dacă apasă “butonul roşu”. Doar că lucrurile s-au schimbat: Rusia este acum faimosul “adversar adus cu spatele la zid”, al lui Sun Tzu.
Războiul rece a avut o dinamică liniară, predictibilă. Cele două blocuri rivale aveau economii complexe, mult spaţiu neexplorat de dezvoltare industrială şi tehnologică, modele politice şi culturale pe care voiau să le proiecteze asupra restului lumii, o structură socială în care fiecare îşi găsea locul iar mărimea demografică însemna putere. Când arsenalele nucleare au adus posibilitatea anihilării reciproce, ambele părţi au avut reflexul firesc – să evite orice conflict direct.
Pentru Rusia, rând pe rând, lucrurile s-au schimbat. Economia s-a redus treptat la exploatarea resurselor, inerţia tehnologică – deşi impresionantă în felul ei – îşi atinge limitele, modelele politice şi culturale au eşuat, cei mai mulţi nu-şi găsesc locul în noua structură socială iar mărimea demografică înseamnă slăbiciune.
Asta se întâmplă de 25 de ani, însă acum se apropie un moment critic: Rusia este pe cale să îşi piardă postura de super-putere nucleară. În primul rând, din motive obiective – arsenalul nuclear ajunge la capătul duratei de viaţă iar înlocuirea sa integrală costă enorm. Rusia poate rămâne putere nucleară multe decenii de acum, dar nu la paritate cu SUA (cu mii de focoase nucleare) ci doar cu China, Franţa sau Marea Britanie (cu sute). Peste, vine perspectiva sistemelor anti-rachetă care să limiteze şi mai mult ameninţarea, până aproape de irelevanţă.
În acelaşi timp, Rusia nu este sigură nici pe sursa de venit. Cererea de petrol (mai relevantă pentru marii producători decât preţul efectiv rezultat) este încă sus, dar lucrurile se pot schimba rapid, pe măsură ce preţul mare schimbă tehnologiile sau obiceiurile de consum. Europa este încă dependentă de livrările de gaze, dar încearcă să scape; China ar putea prelua producţia dar la rândul său va prefera să-şi păstreze alternative. Spre deosebire de statele arabe care au reinvestit banii în vremuri mai bune, ruşii nu au reuşit încă să diversifice sursele de venit iar o scădere substanţială a încasărilor ar da tonul colapsului.
Din aceste motive, Rusia este acum la un apogeu al puterii economice şi militare (precedentul a fost marcat de cizma lui Hruşciov pe pupitrul ONU), urmat de un declin mai lent sau mai rapid. Aşa că e ultima ocazie în care mai poate încerca să forţeze schimbări care să-i fie favorabile. Şi asta cu orice preţ, literalmente. De ce? Pentru că în orice scenariu iese în câştig.
Varianta cea mai uşoară, probabil preferată, este cea în care întreaga agendă este atinsă fără un foc de armă, aşa cum se întâmplase în Crimeea. Urmează probabil câteva zeci de scenarii intermediare, care însă culminează cu extrema războiului nuclear total. Sigur că nimeni nu-şi doreşte asta, dar după cum arată lucrurile, eventualitatea a fost probabil studiată şi, într-o anume măsură, acceptată la Kremlin. Pentru că şi în acest caz, elita politică a Rusiei are cel mai puţin de pierdut: petrolul şi gazele rămân în pământ, densitatea populaţiei e mică şi scapă destui cât să le extragă, banii adunaţi se împart la mai puţini. Şi pentru că dacă îşi asumă postura respecivă – aşa cum par că o fac deja – liderii ruşi capătă puterea de negociere a unui atentator sinucigaş – cu bomba legată în jurul brâului.
Unde exact se va opri Putin probabil nu ştie nici el încă, însă există un reper destul de semnificativ – desfiinţarea sau golirea de sens a NATO. Pentru asta, una din metode este să agreseze un stat membru, preferabil fără urmări. Candidaţii principali sunt ţările baltice, Polonia, Turcia sau România. Dintre toţi, România are un farmec aparte în caz că ar putea fi atrasă într-un conflict limitat legat de Republica Moldova sau de “gurile Dunării”.
Cu o clasă politică şi administrativă debilă ca a României, riscul este uriaş, trebuie doar nişte gaz pe foc. Nu-i nici un dubiu că maşina de propagandă funcţionează mai bine ca niciodată, la fel şi reţelele de agenţi de influenţă. Însă marea măiestrie stă în a face astfel încât munca lor să nu fie evidentă: cei care servesc doze bine plasate de 99% adevăr şi 1% otravă sunt mai periculoşi decât cei care mint fără să clipească iar un singur politician guraliv şi belicos poate servi mai bine decât un întreg cor de lăudători atunci când cauţi pretexte şi justificări – fie că îşi propune asta sau nu.
Articol integral pe riscograma.ro
Comentariile sunt închise.