Gandul.info prezinta povestea emotionanta a unei tinere profesoare de limba romana care a renuntat la un post bun din cadrul unei multinationale si a ales sa faca naveta aproape 100 de km pentru a-i invata pe copiii dintr-un sat din Muntii Apuseni.
„O profesoară de limba română face zilnic naveta din Cluj-Napoca, peste 100 de kilometri dus-întors, în fiecare zi, ca să-i înveţe carte pe copiii din Mărişel, o comună din Apuseni. Mirela Miron se trezeşte la 5 dimineaţa, la 6 e în microbuz, alături de copii, iar la 9 – la ore. La finalul zilei reface traseul, dar în sens învers: Mărişel – Cluj.
Am petrecut o zi cu ea, ca să-nţeleg motivul care a făcut-o pe doamnă asta de oraş să renunţe la domnie –“la un salariu mare şi la maşină de serviciu” – pentru o oră de limbă română. O zi ca un film.
E trecut puţin de ora 6 dimineaţa, iar microbuzul care duce muncitorii la centrala Hidroelectrica întârzie. Calea Turzii din Cluj-Napoca e pustie, abia trece câte un taximetru rătăcit sau un autobuz de transport în comun. Un bec chior, învăluit în vălătuci de ceaţă, luminează anemic strada. E frig, iar Mirela Miron se plimbă pe marginea străzii, să se încălzească, cu ochii în patru, să nu piardă maşina. Are 39 de ani, este profesoară titulară de limba şi literatura română şi aproape zilnic face naveta din Cluj-Napoca, 50 de kilometri dus, 50 de kilometri întors, pentru a-i învăţa carte pe copiii şcolii „Pelaghia Roşu” din Mărişel, în creierii Munţilor Apuseni.
Trece de 6.15 când un microbuz alb urcă gâfâind Calea Turzii şi trage lângă trotuar. Profesoara urcă, ocupându-şi locul în ultimul rând de scaune, lângă geam. O oră şi jumătate face până la centrala Hidroelectrica, aflată la 10 kilometri de Mărişel. Acolo coboară şi aşteaptă alte 30 de minute până când o ia microbuzul şcolii care strange copiii din satul Ruseşti pentru a-i duce la ore.
N-are încotro. Ea a ales să le predea copiilor de la ţară, aşa că se descurcă cum poate. Drumul nu i se decontează.
În microbuz e întuneric. Muncitorii picotesc în timp ce de la difuzor Julio Iglesias se tânguie în spaniolă, fără ca nimeni să îl bage în seamă. Nici Mirela Miron, care-şi scoate din geantă un ghem de curele cu o mică lanternă fixată. Un fel de lampă de miner, pe care şi-o aşază pe frunte.
„Nu îmi permit să îmi pierd timpul. Ceasul e preţios pentru mine. Pe drum citesc sau ascult conferinţe la MP3, ori împletesc şnururi colorate, de prins la încheietură „, spune profesoara în timp ce fixează fasciculul de lumină. Să-i bată pe carte.
E aproape 7.30 când microbuzul opreşte în faţa centralei, prima oprire spre şcoala din Mărişel. Mirela Miron coboară şi aşteaptă cealaltă maşină într-un mic magazin comunal. Acolo îşi ia cafeaua, după acelaşi ritual. Mereu fără zahăr, pe care i-o dă Mariana, cu care s-a împrietenit. Se lipeşte de soba de teracotă, cu paharul ieftin în mână, gândindu-se la cum va fi la iarnă când satul va sta îngropat în zăpadă şi maşinile n-or să mai urce pe munte.”
Articolul complet pe Gandul.info.
Comentariile sunt închise.