Fără prea mulți termeni juridici, articole de lege și argumentări stufoase, chestiunea interceptărilor de comunicații se reduce la controlul informațiilor. Dacă informațiile provenite din interceptarea comunicațiilor sunt utile în probarea unei infracțiuni, acestea vor fi folosite într-un dosar penal. Iar un dosar penal este public în faza de instanță, așadar controlul civil asupra acestei intruziunii în viața personală este maxim. Dacă, însă, informațiile provenite din interceptarea comunicațiilor nu sunt utile în probarea unei infracțiuni, aceste informații trebuie distruse. Dar când aceste informații inutile pentru demonstrarea unei infracțiuni se află și în posesia unui serviciu de informații, a cărui activitate este eminamente nepublică, cine ne garantează că informațiile nu sunt folosite în scopuri mai puțin legitime?
Să analizăm o situație nu chiar așa de ipotetică: un parchet are suspiciuni că cetățeanul X este implicat în activități potențial infracționale; în decursul investigațiilor, parchetul decide că ceățeanului X trebuie să i se intercepteze comunicațiile (telefonice, electronice etc.); parchetul, însă, nu deține mijloace tehnice pentru a efectua interceptările, așa că mandatează pentru această activitate un serviciu secret; după o perioadă, parchetul decide că interceptările nu au dus la obținerea unor informații relevante din punct de vedere penal, așa că decide sistarea acestei activități; prin efectul legii, informațiile deja strânse din interceptări sunt distruse de către procurori, nefiind utile cauzei penale în curs.
Până aici, totul este în regulă. Problema apare, însă, la informațiile stocate în cursul interceptărilor de către serviciul de informații (cel mandatat din punct de vedere tehnic de către parchet), informații pe care serviciul secret poate decide să le păstreze, câtă vreme nici o lege nu-i cere serviciului secret să le distrugă. Iar acele informații irelevante din punct de vedere penal pot fi foarte relevante din punctul de vedere al persoanei interceptate: pot fi informații referitoare la viața privată, la viața de familie, la relațiile cu prieteni, colegi de serviciu etc. Adică informații potențial compromițătoare din punct de vedere etic sau, pur și simplu, informații relevante pentru un adversar politic sau de afaceri, de exemplu, al celui interceptat. Și aici apare problema: cetățenii nu dețin nici o pârghie de control asupra felului în care un serviciu secret folosește informații despre viața privată.
Da, sigur, și în parchete pot exista procurori care să utilizeze pentru șantaj, să zicem, interceptări irelevante din punct de vedere penal, dar foarte relevante din punct de vedere personal. Însă, într-un astfel de caz, tocmai pentru că legea interzice folosirea informațiilor din interceptări în afara cauzei penale, o astfe de situație va fi rezolvată tot de Justiție, mai devreme sau mai târziu.
sursa: prisacariu.ro
