Primul decont al votului britanicilor pentru ieşirea din UE l-a plătit chiar premierul David Cameron care şi-a anunţat demisia imediat după anunţarea rezultatelor referendumului. El însuşi este cel care l-a convocat, însă istoria acestui vot istoric care marchează ieşirea primei ţări din Blocul Comunitar nu este una de dată recentă. Iată patru momente care au dus la acest deznodământ:
1. 2009, Tratatul de la Lisabona
David Cameron nu era la acea vreme premier, însă era şeful opoziţiei conservatoare. Guvernul laburist condus de Gordon Brown a propus aprobarea de către parlament a Tratatului de la Lisabona. Cameron, care a pledat fără succes pentru aprobarea prin referendum a textului fundamental al UE, a făcut o promisiune: „Nu va fi niciodată posibil pentru un guvern al Marii Britanii să dea puteri în avantajul UE fără ca poporul să aibă un cuvânt de spus în această privinţă prin referendum”.
Tema trădării laburiştilor a fost principală în campania care l-a adus la putere în mai 2010.
2. Presiunea euroscepticilor
David Cameron a fost în permanenţă sub presiunea propriului partid, din ce în ce mai eurosceptic. O petiţie semnată de 100.000 de britanici privind posibilitatea organizării unui referendum pe tema apartenenţei la UE a fost supusă votului Camerei Comunelor în octombrie 2011. Rezultatul a fost unul negativ, însă 81 de parlamentari conservatori au votat pentru referendum, împotriva politicii susţinute de guvern.
În iunie 2012, în timp ce UE este în faţa crizei zonei euro, Cameron susţine că nu este vremea pentru un referendum, în faţa „euroscepticilor pragmatici” propunând o serie de schimbări în relaţia Marii Britanii cu UE astfel încât britanicii să facă o alegere reală.
Câteva luni mai târziu, în toamna lui 2012, în faţa ascensiunii UKIP, Cameron ia în calcul ideea unui referendum care ar putea avea loc după alegeri. Aceasta se transformă în promisiune electorală în ianuarie 2013: dacă conservatorii câştigă alegerile, iar el este premier, va renegocia termenii apartenenţei Marii Britanii la UE înainte de a le propune, în 2017, britanicilor o „alegere simplă: rămân sau pleacă din UE.
3. Numărătoarea inversă
Reales în mai 2015, David Cameron se angajează imediat pentru organizarea unui referendum pe care îl anunţă pentru iunie 2016. Începe de asemenea, o cursă contracronometru periculoasă, comentează Le monde: un an pentru a renegocia cu partenerii europeni termenii relaţiei Regatului Unit cu UE.
4. Brexit şi Cameronexit
Pe 19 februarie 2016, la finalul a 30 de ore de negocieri, David Cameron agreează cu liderii UE un acord anti-Brexit care recunoaşte un statut special al Marii Britanii în UE, dar care nu a fost decât o prelungire a excepţiilor de care Regatul beneficia. Dincolo de posibilitatea de a limita ajutoarele sociale pentru imigranţi, Cameron a obţinut cu greu asigurarea că Marea Britanie va putea sta deoparte faţă de toate viitoarele reforme ale UE.
Liderul conservator se înscrie apoi într-o cursă riscantă de a-i convinge pe britanici să voteze pentru rămânerea în UE, în urma compromislui făcut cu liderii blocului comunitar, însă suţine în acelaşi timp că nici el nu iubeşte Bruxelles-ul. Incapabil să structureze un mesaj pentru Europa, Cameron nu poate evita ruptura dintre conservatori, chiar cinci miniştri din guvernul său angajându-se în campania pro-Brexit.
În ciuda unui avans sensibil, după uciderea în plină stradă a deputatei pro-europene Jo Cox, cu o săptămână înaintea scrutinului, în noaptea de 23 spre 24 iunie cel mai negru scenariu a devenit realitate. Aproape 52% dintre britanici au votat pentru ieşirea din UE.
David Cameron a pierdut propriul său pariu, comentează Le monde, conform gandul.info, recunoscându-şi înfrângerea şi depunându-şi mandatul de premier.
