Un premier tot mai fragilizat. Cine câștigă?

Cu toate marile lui defecte de caracter și de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla.

Andrei Cornea

Mutarea congresului Partidului Socialist Eu­ro­pean de la București, unde era planificat să se țină, la Bruxelles a reprezentat o puternică lo­vitură de imagine dată premierului Ponta. Ori­cât ar fi încercat acesta să explice că PSD, de fapt, a cerut schimbarea, pentru a menaja in­teresele electorale ale confraților germani, ni­meni nu-l poate crede. De altminteri, chiar pre­mierul a revenit, spunând că social-democrații germani se simțeau foarte inconfortabili la Bu­curești, chipurile din pricina presei din țara lor. Și a adăugat un lucru năucitor, dar în stilul USL deja devenit inconfundabil, că presa germană, când vorbește despre România cel puțin, uti­li­zează foști securiști infiltrați din vremea lui Cea­ușescu. Cât despre ceilalți social-democrați eu­ropeni, aceștia nu vor să se certe cu nemții, că, de…, „Germania e Germania“.

Nu știu cine mai crede asemenea enormități. Sper, în această ordine de idei, ca măcar unii dintre intelectualii care acum câteva săptămâni adresau o scrisoare deschisă conducerii Uniunii Europene, în care susțineau poziția USL și ce­reau să fie ascultată și vocea puterii (devenită și a lor), să fi căpătat între timp unele îndoieli. A susține chiar și acum că poziția responsabililor europeni, a presei internaționale și chiar a so­ci­a­liștilor europeni se datorează „unor informații în­șelătoare și incomplete cu privire la ade­vă­rata natură a situației din România“, cum se scria în scrisoare, e descalificant pentru orice min­te lucidă și critică – indiferent de ostilitatea pe care aceasta ar nutri-o pentru Traian Bă­ses­cu.

Dar probabil că prestigiul premierului nu a ajuns la nadir: se poate și mai rău. De exemplu, e aproape sigur România va pierde trenul pen­tru „Schengen“ și în această toamnă. Însă flu­turarea posibilității, sugerate discret de Barroso, ca țara noastră să fie decuplată de Bulgaria tre­buie să fie un coșmar pentru premier.

Declinul continuu al prestigiului premierului nu este un lucru de care, pe de altă parte, ar trebui să ne bucurăm prea mult, în circumstanțele da­te. Într-adevăr, cu cât Ponta e mai ezitant, cu atât Antonescu devine mai radical. Primul se pier­de într-un limbaj dublu, rupt între cerințele europene și cele ale Antenei 3, în vreme ce ul­timul nu pare a avea nici cel mai mic interes să practice un limbaj nuanțat măcar. Dacă e ade­vărat că Ponta ar fi trimis celebrul SMS prin ca­re PSD a asigurat cvorumul pentru citirea de­ci­ziei Curții Constituționale prin care președintele a revenit la Cotroceni, în timp ce liberalii erau dispuși să amâne sine die această lectură in­dis­pensabilă procedural, faptul arată că jocul dublu al premierului nu ține numai de fire, ci și de circumstanțele contradictorii în care activează. El a explicat, de altfel, defensiv, la Antena 3, că pre­siunile economice și politice din afa­ră deveniseră enorme.

Adevărul este că USL a ajuns – în fo­cul bătăliei contra lui Traian Băsescu – tot mai marcată de ascensiunea unei noi aripi radicale și in­tran­si­gente. În PNL aceasta are controlul cvasiabsolut; cât despre PC, el este identic cu această aripă. În PSD ra­dicalismul încă nu e atât de puternic, iar dorința de „onorabilitate“ euro­peană nu a dispărut încă, dar mă tem că oameni de tipul lui Șova își așteaptă și aici rândul. Ideologia acestor radicali a devenit în ultimul timp tot mai apropiată de aceea a Ro­mâniei Mari: antioccidentalism, an­tiamericanism, poziții autohtoniste și antimaghiare, ba chiar și – dacă ne re­ferim la Șova, preluat în guvern – negaționiste. Acestor oameni le pasă tot mai puțin de „ce o să zică Eu­ropa“, iar derapajul lor în ireal în ce­ea ce privește relațiile internaționale îi face să fie un pericol major la adresa României. Faptul că acum acești radicali, din PNL mai ales, flu­tură stindardul unei noi suspendări e logic din punctul lor de vedere: ei au nevoie neapărat de un inamic de calibru, iar PDL și alianța de dreapta care se formează în jurul lui nu par de­ocamdată să constituie un ase­me­nea inamic. Acești politicieni – au spus-o și alții – nu au înțeles că nu mai sunt în opoziție, deoarece, pre­cum toți radicalii și extremiștii, ei nu pot supraviețui politic decât ima­gi­nând mereu inamici de distrus, iar revenirea lui Băsescu nu e un de­zas­tru, cum au crezut unii, ci marea lor șansă de reîncărcare. Și să nu uităm că ei dispun și de un electorat ra­dicalizat și furibund (nu sunt cele 7,4 milioane, dar tot sunt, probabil vreo 2) cuprinzând de la coafeze la pro­fesori universitari și pe care trebuie să-l țină continuu „în priză“.

Pe de altă parte, poziția lui Ponta es­te fragilizată și de faptul că, în bună măsură, eșecul referendumului se da­torează guvernului său, care, prin celebrul Memorandum, nu a furnizat alte cifre utilizabile ale populației elec­torale a României decât cele fur­nizate mai devreme de ministrul Rus. Se aude deja că radicalii îi re­proșează această slăbiciune.

În orice configurație politică viitoare ce va rezulta din alegeri, cred că tre­buie ținut seama de acest lucru: cu toate marile lui defecte de caracter și de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla; iar des­tabilizarea și eliminarea lui nu cred că vor avea efecte benefice: ra­di­ca­lismul isteric al lui Antonescu (cu tot ceea ce el are în spate ca suport lo­gistic și mediatic în trustul Intact), ca­re i-a molipsit cu fanatism și ex­tremism politic pe destui susținători, mi se pare o mult mai mare pri­mejdie.

– articol publicat în Revista 22 –