Unul dintre componenţii de bază ai echipei de cascadori formate de Sergiu Nicolaescu la Buftea, Aurel Popescu, fost atlet legitimat la cluburile Steaua şi Rapid, nu se dă bătut nici la 70 de ani, chiar dacă a suferit acum câţiva ani un accident vascular cerebral, iar nu o dată a fost la un pas de tragedie pe platourile de filmare ale cinematografiei româneşti.Într-un apartament din Pantelimon, unul dintre ultimii supravieţuitori ai generaţiei de aur a cascadorilor de la Buftea refuză să trăiască numai din amintiri. Aurel Popescu, unul dintre colaboratorii preferaţi ai regretatului Sergiu Nicolaescu, are 70 de ani, dar susţine că, odată intrat microbul cascadoriei în sânge, nu te mai poţi sătura niciodată. „Îmi doresc să mai fac măcar o cascadă. Pur şi simplu n-am cum să renunţ. Meseria asta e ca un drog, n-o poţi lăsa. Am riscul în vene, ce să mai! Eu am avut şi un accident vascular cerebral, dar m-am recuperat. Încep antrenamentele din iulie, cu maşina. Îmi doresc să mă retrag poate chiar în lungmetrajul de debut al băiatului meu, Andrei, care este regizor“, mărturiseşte cascadorul.
„Eu am făcut şi alte lucruri în cinematografie. O perioadă am fost director de producţie al emisiunii «Chestiunea Zilei», la Pro TV, de unde m-a luat Andrei Boncea şi m-a readus la Buftea. Dar n-am putut să stau deoparte de cascade. În 2003, de exemplu, am fost asistent de producţie la «Windfall», film american, cu Casper Van Dien în rolul principal. Am avut şi acolo o scenă de toată frumuseţea. A explodat o barcă, pe Dunăre, iar explozia m-a ridicat doi metri deasupra apei“, mai spune Popescu.
Povestea cascadorului Popescu a început în 1971, când sportivul Popescu a decis că este timpul să pună punct unei cariere ce se anunţa promiţătoare. Aurel era atlet. Săritor în înălţime, mai exact. Deşi a fost legitimat la două cluburi de prestigiu, Steaua şi Rapid, atracţia irezistibilă pentru cinematografie a învins vocea raţiunii. „În 1969 asistasem la antrenamentele cascadorilor pentru filmul «Mihai Viteazul», în sala clubului Steaua. Mă impresionaseră băieţii prin tot ce făceau: lupte, scrimă, sărituri, călărie. Aşa că m-a apucat nebunia şi am decis să mă duc la Buftea şi să-l caut pe Szoby Cseh. N-a fost uşor, se pătrundea greu în lumea lor. Dar am reuşit. După serialul «Un august în flăcări» au urmat filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe care l-am şi dublat de altfel, de foarte multe ori. În «Revanşa», am avut scena săriturii de pe pod pe acoperişul trenului aflat în mişcare, dar şi săritura prin geam de la final. Când s-a folosit, evident, un geam autentic. Apoi, săritura prin geam a devenit un fel de semnătură de-a mea.“
Citiți articolul integral pe adevarul.ro
