Povestea vieţii lui Ioan Abrudan, vedeta câştigătorilor vremelnici ai jocului piramidal “Caritas” – fără îndoială escrocheria numărul unu a secolului XX din România – aduce izbitor cu un film proletcultist sau cu o comedie bufă a lui Kusturica, potrivit unui reportaj publicat de gazetadecluj.ro. În anii 1992 – 1993, când jocul era în vogă, Ioan Abrudan era poreclit “Baronul de Caritas”. Impenetrabil precum un sfinx, elegant, parfumat, pomădat, acesta lua taxiul de la Cluj Napoca, până la Braşov, la Hotel ARO, doar dintr-un moft: ca să-şi bea cafeaua la masa numărul 57 din restaurant, încrustată cu numele său şi oraşul în care locuia: Bistriţa.
“Agitator” la brigada artistică a Filaturii de lână pieptănată Bistriţa
Astăzi, după căderea lamentabilă a jocului el poate fi întâlnit, aproape neschimbat, într-o casă de ţară din comuna clujeană Mănăstireni. Povesteşte cu o plăcere nedisimulată – la birtul satului sau la pălincărie, oricui vrea să-l asculte evenimentele prin care a trecut, de la naşterea prin “forceps” a noului capitalism sălbatic din România, până la viaţa grea a românilor, de acum. Abrudan, parcă mai tras la faţă decât la ultima noastră întâlnire – care a avut loc în urmă cu vreo doi ani – ne aşteaptă pe strada principală din centrul comunei Mănăstireni, în apropierea CEC Bank, unde se află şi gospodăria lui. E îmbrăcat elegant, într-un sacou bleu-ciel şi pantaloni maron, de catifea, contrastând cu hainele localnicilor, îmbrăcaţi modest, ca pentru o zi de lucru. Şi-a păstrat aerul nobiliar şi histrionic, totodată din anii `80, perioada când frecventa Cenaclul “Tribuna” al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, unde-şi plimba nelipsita geantă de diplomat, simbolul incontestabil al prosperităţii individuale şi al apartenenţei la o anumită instituţie. Tatăl lui a fost crâşmarul satului, iar porecla lui, “Bufa” (n.n. – de la Bufet) s-a transmis şi fiului, fiind şi acesta prezent, mai tot timpul, la crâşma din sat sau la cazanul de pălincă. Este un fapt aproape incredibil că omul acesta, în perioada de glorie a “Caritas”-ului, figura primul pe lista marilor câştigători ai jocului, cu încasări de aproximativ 500 de milioane de lei, scoţând însă bani doar periodic asemeni unui “gambler” care stă la pândă, ca să prindă potul cel mare. Câştigase totuşi, între timp, bani îndeajuns de mulţi ca să-i lase pe toţi cei din jur cu gura căscată şi să-şi permită excentricităţi ce amintesc de filmele aceluiaşi Kusturica. Abrudan ne invită, cu un gest larg, pe “domeniul” său, pe care îl împarte cu mama lui, nonagenară şi din a cărui pensie trăieşte. Până în acest an, când va intra, efectiv, la pensie şi-şi va intra în drepturi, pentru cei 35 de ani de serviciu efectuaţi. Gospodăria lui e compusă din două case de locuit, cohe (n.n. – gospodărie de vară) şi o şură, fără animale, însă plină de lemne. Intrăm până la urmă în “casa” de la şosea. Acolo, pe o masă ne aşteaptă “documentaţia” adunată de Abrudan de-a lungul anilor, despre activitatea lui poetică şi artistică, precum şi cartea “Caritas – radiografia unui miracol”, editată în 1993, la Râmnicu Vâlcea, de cinci ziarişti – proprietari ai ziarului “Curierul de Vâlcea”. Însă, înainte de a ne vorbi de “Caritas”, gazda ne roagă să-i ascultăm şi povestea vieţii, pe care o consideră ieşită din comun. “Eu sunt un agitator înnăscut” – începe acesta, lăsându-ne mască. Apoi continuă: “În anul 1978 m-am căsătorit, la Bistriţa şi m-am mutat acolo în 1980, unde am avut trei copii. Acolo m-a prins şi perioada CARITAS-ului… Dar, ca să vorbesc de începuturi, la Cluj, încă din clasa a şaptea – a opta am început să public poezii, prin „Scânteia tineretului”, iar activitatea artistică am continuat-o şi la Bistriţa, unde i-am dedicat, în 1988 lui Ceauşescu, în ziarul local „Ecoul”, un poem de ziua lui. Aşa erau timpurile, iar eu munceam pe post de tehnician la Ţesătoria de mătase Bistriţa. Cât despre începuturile, ca şi coordonator de brigăzi artistice de agitaţie, acestea datează din 1981, la Filatura de lână pieptănată Bistriţa, (subl. noastră!) după care am continuat-o la Ţesătoria de mătase din acelaşi oraş. Până atunci absolvisem, la Cluj, Liceul „Nicolae Bălcescu”, secţia seral, perioadă în care muncisem la o firmă de transporturi din municipiu, cu destule succese literare”.
Perioada de glorie: cu taxiul până la Braşov şi înapoi…
Trece apoi, brusc – parcă amintindu-şi scopul venirii noastre – la perioada care ne interesa: cea ajocului de întrajutorare. Trage puternic aer în piept, după care îşi începe relatarea pe acest subiect: “CARITAS-ul a început la 2 noiembrie 1992, în Braşov. Eu am intrat în joc abia după un an, în iulie 1993, la Cluj, cu 5000 de lei depuşi în prima tranşă. N-am scos, mai multe ture, nimic – decât o singură dată ,120 de milioane. Într-un târziu m-am trezit că aveam aproape 500 de milioane de lei câştiguri de scos de la caseria firmei. 120 de milioane era o sumă uriaşă pe atunci, cu care îmi permiteam să trăiesc asemeni unui nabab. Şi trăiam, într-adevăr, iar porecla “Baronul de Caritas” dată mie de cei din jur, mi-a venit ca o mănuşă. Roiau oamenii după mine pentru bani, ceva de speriat”.
Citiți continuarea în gazetadecluj.ro
