A fost hirotonisit în anul 2008. De atunci a plecat în Turcia, să slujească în bisericile catolice de acolo. „Am fost prima dată la Izmir, apoi la Iskenderun, în apropierea Siriei. Din 2010 sunt superiorul Mănăstirii Sfântul Anton din Padova”, povesteşte preotul catolic român, Iulian Pişta, membru al Ordinului Catolic Franciscan. Mănăstirea Sfântul Anton este situată în centrul Istanbulului şi adună în interiorul ei o comunitate de preoţi formată din italieni, polonezi, un nigerian şi trei români.
Istanbulul este un oraş în care diversitatea etnică este o obişnuinţă, astfel că slujbele se ţin în diverse limbi. Diversitatea şi învecinarea Turciei cu Siria a făcut ca preoţii de la Sfântul Anton să intre în contact şi cu refugiaţi de origine siriană, pe care i-au ajutat, oferindu-le adăpost, hrană şi susţinere morală. Mai mult, cu ocazia Crăciunului, părintele Iulian Pişta a avut o iniţiativă inedită, a îmbinat specificul acestei sărbători cu realitatea crudă care-i are în prim plan pe refugiaţii sirieni: a transformat ieslea amenajată în faţa Mănăstirii Sfântul Anton într-un altar al migranţilor care şi-au pierdut viaţa în apele mării, încercând să ajungă pe un teritoriu care le poate oferi o viaţă mai bună. A vrut să transmită un mesaj popoarelor lumii care, spune el, ar trebui să privească într-un alt fel această situaţie.
„Am simţit totuşi că trebuie să fac ceva deosebit în perioada Crăciunului. Crăciunul e de obicei motiv de sărbătoare, sunt cadouri, ghirlande, dar nu trebuie să trăim într-o utopie. Noi trebuie să învăţăm să trăim atât spiritual cât şi concret, să vedem şi răul celui de lângă noi (…) De Crăciun, în iesle, cel care se naşte este Dumnezeu şi-şi ţine braţele deschise pentru umanitate, indiferent de naţie şi de religie”, a explicat părintele Iulian Pişta gestul său pentru Gândul.
Membru al Ordinului Franciscan al Bisericii Catolice, părintele Iulian Pişta a plecat din România în 2008. A slujit la Izmir, apoi la Iskenderun, ajungând, în prezent, superiorul Mănăstirii Sfântul Anton din Padova din Istanbul. Dată fiind diversitatea etnică din capitala Turciei, preoţii de la Sfântul Anton ţin slujbele în mai multe limbi, părintele Pişta fiind resposabilul pentru comunitatea italiană. „Este o mănăstire formată dintr-o comunitate internaţională, din italieni, polonezi, un nigerian şi trei români. Noi aici facem slujbele în diverse limbi, foarte complexă – în italiană, poloneză, engleză, turcă. Sâmbăta seara, de exemplu, avem o Liturghie de două ore ecumenică, la care participă armeni, sirieni, ortodocşi. E o comunitate neocatecumenală, o mişcare din interiorul Bisericii Catolice. Eu sunt responsabilul direct pentru comunitatea italiană, dar celebrez Liturghiile în italiană şi turcă. Avem comunitatea africană, foarte numeroasă. Cei din Filipine sunt, de asemenea, mulţi şi muncesc prin casele bogătaşilor turci. Pentru toţi, centrul este la Sfântul Anton.”, explică Părintele.
Mănăstirea din inima Istanbulului este una de dimensiuni mari, structurată pe trei niveluri. Aici este destul loc pentru toţi cei care vor să se roage, să asculte slujbele sau, pur şi simplu, să se adăpostească. Părintele Pişta spune că s-a obişnuit cu mentalitatea oamenilor de acolo, că diversitatea cu care se întâlneşte zi de zi îi place şi că nu crede că s-ar mai obişnui altundeva: „Eu m-am obişnuit cu lumea, cu mentalitatea de aici. Mă întreabă colegii dacă vreau să mă întorc în România. Spun că nu m-aş obişnui pentru că eu de când am fost hirotonosit preot am venit aici şi nu ştiu cum ar fi în ţară. M-am obişnuit, e divers, e frumos”.
Şi totuşi, această diversitate l-a adus faţă în faţă cu o realitate crudă a zilelor noastre – problema refugiaţilor sirieni. „Am văzut pe străzile Istanbulului mulţi copii care cerşesc, din 10 în 10 metri femei cu copii care cerşesc în arabă şi invocă numele lui Allah. Tot văzând aceste lucruri mi-au intrat în minte. Şi noaptea mă gândeam ce-i de făcut. Noi, ca biserică, am ajutat familii, i-am cazat la noi, i-am susţinut aşa cum am putut”, povesteşte Părintele. „Aici vrei nu vrei întâlneşti refugiaţi. Pe străzile Istanbulului sunt aşa de mulţi încât îi vezi şi trebuie să fii piatră ca să nu simţi nimic pentru oamenii aceştia”, completează el.
Citește articolul integral pe gandul.info
