În Bucureşti, două adolescente musulmane s-au văzut atacate de un grup furios. Li s-ar fi smus vălurile de pe cap. Agresorii le-ar fi aţinut calea, le-ar fi jignit şi bătut. În ce măsură i-au încurajat incitări la ură?
Autorităţile s-au sesizat din oficiu. Căci, ajunse la secţia 8 de poliţie cu răni la cap şi la mâini, după incidentul petrecut pe Calea Moşilor, în care, conform unei surse, ar fi intervenit salutar şi salvator, în apărarea lor, un bărbat, fetele n-ar fi depus plângere penală. Părinţilor uneia dintre ele li s-a semnalizat că ar fi inutil. Deşi s-a vorbit chiar, la TVR, de o pulverizare de spray paralizant în ochii celor două tinere şi de o rănire a mâinilor lor cu un cuţit.
Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Bogdan Ghebaur, absenţa plângerii n-ar fi împiedicat totuşi aceeaşi „secţie 8 de Poliţie…să preia cazul”, după sesizarea „din oficiu” a autorităţilor şi deschiderea unui dosar de cercetare penală.
Dar ce le făcuseră junilor celor două fete de 18 ani, spre a stârni atari violenţe? Erau înveşmântate după rânduiala tradiţională a unora din credincioşii musulmani. Una detestabilă din unghiul multor oameni speriaţi de jihadism şi generalizând grăbit. Din informaţiile credibile furnizate de o asociaţie musulmană reiese că atât le-a fost de-ajuns bătăuşilor, de vreme ce agresorii n-ar face „nicio diferenţă între terorişti şi musulmanii de rând”.
Dar există aceste diferenţe realmente, nu doar formal, în capul unora dintre cei mai respectaţi formatori de opinie sau politicieni de la Bucureşti? Nădăjduiesc că există. Nu puţini însă, se îndoiesc. Şi o invocă pe Ana Blandiana. Deşi l-am citit atent şi repetat, îmi vine greu să afirm că am înţeles integral şi fără rest substanţa discursului ei de la Cluj, unde remarcabilei slujitoare a poeziei i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Dar ştiu că declaraţiile ei, în mod cert nefericit formulate şi insuficient reflectate, au putut fi prea lesne privite că o manifestaţie de simpatie pentru poziţii extremiste. La fel au fost interpretate intervenţiile criticabile ale lui Andrei Pleşu pe marginea legii „antilegionare” şi prezumtiva „cenzură” pe care ar institui-o.
Se poate face o legătură directă între asemenea luări de poziţie şi violenţele islamofobe la care s-au dedat bătăuşii incapabili să gândească diferenţiat din Calea Moşilor? Vreau să cred că nu. Corelaţia cu pricina ar fi, juridic, o aberaţie. Dar este ea şi moralmente una? În România sunt destui neaveniţi, nu în ultimul rând la stânga spectrului politic, care, din resentiment ori veleitarism, stabilesc, fără să clipească, varii culpe inexistente, spre a profita egoist şi ticălos de şansa de a lovi cu sete, de pe poziţii politic corecte, în intelectuali publici de succes, situaţi de cealaltă parte a baricadei. Or, legătura evocată pare, la prima vedere, nu doar impudică şi imprudentă. Ci, pur şi simplu, eronată. O gogonată. Sau o enormitate.
Iar proba neghiobiei e simplă. Excese similare s-ar fi putut întâmpla şi s-au şi întâmplat în România, înainte ca derbedeii din Calea Moşilor să intre în acţiune. Ori să fi învăţat să citească. Fără ca Pleşu să comenteze legea 117. Şi fără ca Gabriel Liiceanu să deplângă carenţele legislative ale vestului şi replica la „crimele multiculturalismului”.
Ce-i drept, potrivit aceleiaşi asociaţii, atacurile antimusulmane s-au înmulţit perceptibil în România. Şi e cert că sminteala extremistă, bunăoară a celor care, în vest, atacă în serie, cu bombe incendiare, cămine de azilanţi ori copii mici şi mame dormind, noaptea, în casele proprii, ia proporţii, devenind tot mai virulentă în societăţile care par să le accepte faptele, fie şi doar tacit.
De pildă în colectivităţile în care partide populiste, gen AfD, obţin scoruri electorale record, iar fanaticii au impresia că majoritatea şi elita politică sau culturală ar fi de partea lor, că propriile fapte ar concorda cu opţiunile politice ale unei majorităţi aflate în consens cu orientarea pe care i-o imprimă liderii spirituali. Inşii cei mai respectaţi ai comunităţii.
În România, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu se înscriu, pe drept şi pe merit, graţie, între altele, minunatelor lor cărţi, în rândul celor mai respectaţi intelectuali publici.
S-ar putea ca ei înşişi să se perceapă la dimensiuni mai modeste, aşa cum biblicul rege Saul se vedea mai mărunt decât era în realitate, înainte ca D-zeu să-l pedepsească pentru nesupunere, în fapt pentru orbire, confiscându-i coroana spre a i-o oferi tânărului David, strămoşul lui Isus. Dar e clar că, în pustiul postcomunist al unei societăţi conduse de o oligarhie penală, mulţi le atribuie unor artişti şi gânditori ca Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu rolul de conducători spirituali.
Chiar dacă astfel de intelectuali de anvergură n-ar fi conştienţi de impactul enorm pe care îl exercită, e impardonabil dacă, date fiind talentul şi facultăţile lor intelectuale, nu-şi calibrează şi nu-şi articulează discursul, astfel încât să facă tot ce le stă în puteri să smulgă vălul de pe ochii românilor. Ca să nu-şi poată reproşa că n-au întreprins totul, prin intermediul accesului lor la mass-media, spre a nu-i abandona în braţele nebuniei. Căci, nu doar progresismul politic corect e alăturea cu drumul. Agresatul de femei paşnice din cauza credinţei lor nu e doar o laşitate sinistră. E şi nebunie, fanatism, rasism, fascism. Iar acestea nu constituie fatalităţi.
Sunt rezultatul fatal al incitărilor la ură. Ori al nedemontării lor eficiente. Nu mai puţin grave sunt demisia morală a clasei politice, în frunte cu preşedintele, a cărui fişă a postului include edificarea cetăţenilor, precum şi absenţele acelor intelectuali care, atacaţi şi insultaţi ei înşişi, ani la rând, au sfârşit prin a capota şi nici nu se mai obosesc să ia atitudine spre a-şi orienta compatrioţii.
Cine deci să-i lămurească, în actualul ceas greu, în care, în reacţie la globalizare, crizele identitare se acutizează şi provoacă derapaje tot mai funeste? Cine să mai releve identitatea dintre forma mentală a fascismului legionar şi cea a islamofascismului? Cine să evidenţieze că, dacă islamul teroriştilor e o variantă caducă de religie, încremenită în proiect pe undeva prin secolul al şaptelea, nici terorismul creştin al Căpitanului nu se deosebea esenţial de cel musulman al unui Osama bin Laden?
E momentul să se pună capăt şi indiferenţei ucigaşe şi declaraţiilor iresponsabile. Ori în doi peri. Nu e destul să nu fi de vină, juridic, pentru violenţe extremiste izvorâte din stupiditatea, ori ticăloşia unora. E, etic, imperativ, să împiedici pe măsura puterilor proprii să se ivească ori să se perpetueze climatul care să le condiţioneze.
Victoria asupra terorismului islamist prin terorism nu se obţine, ci se pierde. Şi nici inadecvarea intelectuală, morală sau politică n-ajută. Hai să ne smulgem vălurile. Dar nu de pe feţe. De pe minţi.
Sursa: dw.com
