Pentru aducere aminte, într-o ZI ISTORICĂ! De ce ILIESCU trebuie SĂ FIE CONDAMNAT! | 14 iunie – ziua când n-am murit…

Fix în urmă cu 20 de ani. 14 iunie ‘90. După o goană nebună prin facultate, se auzeau deja pe jos bubuiturile uşilor sparte de mineri, iar micul nostru grup de vreo 13 studenţi (am mai găsit nişte fete care îşi făceau, naive, lucrările de diplomă) s-a oploşit într-un atelier părăsit, din turnul de deasupra intrării în facultate, unde se aflau tot felul de gioarse şi planşete stricate, inclusiv un pian vechi. Am îngrămădit nişte planşete într-un colţ şi ne-am adăpostit cu răsuflarea tăiată aşteptând apariţia minerilor. N-a durat mult. Bubuiturile şi zbieretele se apropiau. Au dat de perete uşa atelierului dar la început nu ne-au observat. Un miner, sprijinit pe mâna stângă într-un topor, s-a proţăpit în faţa pianului paradit şi a început să bată în clape. Mi s-a tăiat răsuflarea de emoţie artistică de data asta.

Imaginea era şocant asemănătoare cu o scenă a unui tablou – Răscoala – de Ilia Repin, un mare artist rus al şcolii realiste de pictură, contemporan cu Tolstoi. Până şi lumina cădea la fel. Aş fi vrut să-i fac o poză „pianistului“, însă declanşatorul ar fi făcut o gălăgie infernală. Deşi încercam să ne ţinem respiraţia, cineva a icnit, din spatele planşetelor s-a mişcat ceva şi s-a auzit zgomot dinspre noi, iar acefalul care bătea în clape a ciulit urechea şi apoi s-a îndreptat mugind către noi. Răgetul lui a alertat haita şi încăperea s-a umplut de ciomăgarii cu căşti care au început să tragă sălbatic de noi, izbindu-ne cu spume la gură.

Tot ce s-a întâmplat din acel moment mi s-a derulat cu încetinitorul. Eram apucat, tras, pocnit, împuns, trosnit din toate direcţiile, l-am pierdut din ochi pe Victor, smuls şi aruncat parcă pe sus, jivinele grohăitoare loveau din răsputeri şi mi-am dat seama că dacă ajung pe jos voi muri strivit, călcat în picioare. M-am apucat cu toate puterile de un găligan care părea mai şef şi mai bine îmbrăcat, care la rândul său m-a apucat strâns de gât, ca pe un fel de pradă de preţ, trăgându-mă prin mulţimea de braţe care loveau către scări, în jos. Locul era supraaglomerat, fiecare încerca să izbească cu ceva în mine, era ca la o horă drăcească, făceau un tărăboi infernal, dar tocmai pripa lor să mă troznească şi îngrămădeala îmi era de folos. N-aveau loc destul să-şi ia avânt cu bâtele şi cu răngile cam lungi pentru lupta corp la corp. Mă feream mai ales de o pocitanie cu picioarele răşchirate, care tot încerca să mă împungă cu un fel de burghiu baban de mină, pe care îl tot răsucea spre mine cu ambele mâini strigând celorlalţi să-i facă loc să-mi dea gaură în piept. Nimeni nu voia să-i acorde întâietate, fiecare voia să mă ardă la scăfârlie pe cont propriu şi individu’ era împins cu scula lui sfredelitoare de colo-colo, evident dezolat şi frustrat la maximum. Un altul se stropşea la găliganul care mă ţinea de gât să ia mâna ca să mă izbească la gâtitză cu toporişca, să-mi ia capul, însă vlăjganul nici gând să dea drumul la pradă.

Deficit de comunicare – am formulat reflex în gând, un racord la canadianul meu preferat, Marshall Mc Luhan, cel care a definit magistral premisele unei noi ere a comunicării, care iată, la aglomeraţie, mai are şi sincope când ţi-e lumea mai dragă. Lumea mi s-a întunecat brusc când o rangă de fier cu profil octogonal a plutit parcă în aer, din lateral, am văzut-o cu coada ochiului şi cu un vâjâit sec mi-a crăpat capul. Am simţit trosnitura până în şira spinării şi mi-a dispărut mira de pe ecran. Treaba care se derula cu încetinitorul prinsese brusc viteză, ca în filmele de epocă mixate pe repede înainte. M-am trezit atârnând ca o păpuşă dezarticulată, încă mă ţinea de gât găliganul, o durere usturătoare în maxilar făcea să-mi zvâcnească faţa, îmi trosneau în gură bucăţi de dinţi sfărâmaţi, sânge peste tot, ţâşnea din cap ca un izvor şi abia mai vedeam prin pânza roşie de peste ochi, tot corpul îmi ardea, gloata mă adusese de pe scări pe un etaj mai jos şi se făcuse mai mult loc de lovit, unii îmi smulseseră aparatul de la gât, alţii mă buzunăreau, găsiseră cutiuţele cu filme şi urlau „are droguri, e drogat, e drogat, feriţi-vă să nu vă înţepe“, în timp ce izbeau în mine cu sete ca într-un şarpe care i-ar putea muşca de picior. Colosal, lighioanelor le e frică de mine, m-am prins ca de o glumă bună şi am început să râd, scuipându-mi resturile de măsele, schimonosit, cred că arătam hidos, cu faţa umflată şi hainele îmbibate deja de sânge, iar tembelii urlau şi chirăiau mai abitir – „e drogat, e drogat, omorâţi-l, omorâţi-l!“ şi se îmbulzeau să îmi tragă în cap şi în coaie cu nişte lanţuri şi furtunuri cu capete metalice.

Oedip, castrare simbolică, mi-a venit în gând – lucrasem la Buftea, asistent scenograf, înainte de decembrie 1989, la un film turnat la Roşia Montană şi ştiam din documentare că minerii ajung impotenţi la vârste medii, radiaţiile din subteran, mediul nesănătos, întunericul îi afectează nu doar mintal. Mă gândeam că de aceea şi erau atât de îngălaţi şi troglodiţi, vite jugănite de cavernă, n-aveau un gen de furie taurină, ci prezentau mai degrabă ceva bovin în mişcări şi priviri şi încercau să mă castreze şi să-mi scoată totodată ochii deoarece sufereau ei înşişi de complexe oedipiene şi de frustrarea emasculării. Şleahta de scursuri scopite putzea oribil, frecăngeala şi răgetele lor exalau un iz greţos de basamac şi măsele stricate, ciomăgarii slinoşi se excitau cumva lovind necontenit, cu sclipiri ucigaşe, sanguinare în uitătura cretinoidă. Îi alimenta nevoia de moarte, de lichidare a duşmanului ancestral de clasă – cred că eram pentru ei un fel de reprezentare iconică a răului, simbolul studentului „legionar“ cu pletele în vânt care-l sfidează pe Tătucul Ilici Sauron.

Deja pletele îmi erau năclăite de sânge, cămaşa şi pantalonii la fel, iar un pantof mi se umpluse deja până la gleznă de sânge şi mi se răsucea pe picior, gata-gata să-mi cadă şi dezechilibrându-mă. Un instinct de conservare moştenit încă din copilărie, de când mă băteam cu ţiganii în cartierul de baştină, la Gara de Nord, îmi marcase în minte să evit să ajung pe jos, sub cizmele haidamacilor janghinoşi, dar un fel de leşin şi o greaţă îmi strângea stomacul, capul mi se învârtea, nu-mi mai simţeam corpul, totul era o vâjâitură, vedeam în secvenţe, străfulgerări de metal, bâte, răngi, lanţuri, ciorchinele de carcalaci băloşi şi negri de subteran care fojgăiau în jurul meu mă tot târau prin clădire – nu se mai termina odată oroarea şi chinul. Cred că afară, la stradă, mi s-au epuizat resursele, aveam un fel de blackout-uri, simţeam că îmi plesneşte capul, iar durerea iradia parcă din mine prin toţi porii. Cred că deja abandonasem ideea supravieţuirii, mă gândeam cu ciudă că voi muri ca un prost fără să fi apucat să-i ard şi eu cu trifazicul. Mă târau mai mult pe sus şi deodată au apărut bucureştenii, bucurie mare pe mine, credeam că mă vor scăpa din mâinile hoardei – o mamaie grasă urla ceva la ei, credeam că îi ceartă, ba chiar a smuls o bâtă de la un ciomăgar şi i-a tras cu sete una în cap minerului care (încă) mă ţinea de gât. Victorie, am exclamat în gând, se întoarce roata, poate scap totuşi – m-a fulgerat un gând, minerului îi sărise casca din cap şi mi-a dat drumul. Am căzut la pământ în genunchi şi grăsana a prins să mă scuipe după ce minerul nervos i-a smuls bâta din mâini. I-a ars cucoanei un picior în cur după ce şi-a pus la loc casca şi m-a ridicat de jos de păr.

Cucoana a chirăit şi şi-a cerut iertare, pe mine voia să mă izbească la scăfârlie, m-am prins tardiv că era o fesenistă, votase cu Ion Iliescu, iar femeia nu era singura. Pe tot traseul până la sediul central al MI, alături de CEC, am fost scuipat, înjurat, lovit şi împuns de cetăţenii de bine ai lui Iliescu, iar jivinele îi aplaudau pe mineri urlând din toţi bojocii, ritmat, „Jos Le-gio-nariii!“. Mă cruceam în sinea mea – nu ştiam că Iliescu şi Răzvan Teodorescu au adus la cunoştinţa ţării, pe TVR, că noi, cei din Piaţa Universităţii, eram „le-gio-narii“ care au încercat să dea cu rebeliunea în poporul de dobitoace şi alesul lor, al neghiobilor, Ion Iliescul.

Mă apucase iarăşi greaţa şi mi se tăia din când în când lumina, nu mai vedeam bine, credeam că din cauza sângelui întins pe faţă. Am apucat să întrezăresc în curtea MI câteva cadavre semidezgolite, siluete vineţii întinse la perete, grămadă peste care era trasă o fâşie de pungă şi m-am trezit altoit cu un pat de armă după ureche, apucat şi aruncat într-o dubă mare, un camion din tablă cu gratii, plin deja cu arestaţi. Aici mi s-a rupt filmul de tot. Pur şi simplu nu mai vedeam nimic, totul era negru complet, nici măcar stele verzi. Spaima oricărui pictor este orbirea, gustasem Borges, dar nu credeam în orbirea creativă.

Traseul până la unitatea de securitate de la Măgurele, lagărul unde aveam să mă reîntâlnesc cu frate-miu, a fost un coşmar. În dubă totul era un vaiet, oamenii gemeau, îşi căinau rănile şi soarta, îl blestemau pe Iliescu şi se fereau de mine, fiecare cu durerea sa… eu eram disperat că nu mai văd, mă târam orbecăind pe la picioarele lor şi încercam să-mi fac loc pe pipăite, nişte mâini m-au tras în sus şi m-au sprijinit de ceva, nu reuşeam să-mi şterg sângele care se usca şi îmi creponase faţa umflată, îmi ardea tot corpul, dar parcă nu mai simţeam nicio durere, mă invadase o spaimă teribilă, viscerală – chiar nu mai vedeam, degeaba îmi frecam ochii, lumea devenise opacă.

Acesta a fost momentul cel mai nasol, disperarea orbirii îmi luase minţile, îmi doream să mor pe loc, ideea unei vieţi de orb, mutilat şi olog mi se părea o variantă nefezabilă şi relativ lipsită de atractivitate. M-am strâns de gât încercând să mă sufoc, dar nu puteam să-mi mai strâng degetele, aveam mâinile cam zdrobite, nu-mi simţeam braţele – încă un pocinog, ce artist mai poate picta cu degetele betegite? Camionul/dubă care ne hurduca precum pe nişte cartofi s-a oprit la un moment dat cu scrâşnete de frână şi oamenii se buluceau să iasă, erau traşi şi aruncaţi pe jos, se lătra la ei şi m-am trezit şi eu smuls şi buşit de asfalt, eram complet orb şi dezorientat, am încercat să mă ridic împleticindu-mă când mi-a răsunat ca o împuşcătură după ceafă şi brusc cu un ochi am întrevăzut un fel de străluminare – vedeam ca prin ceaţă ceva! Am căzut iarăşi şi am încasat pe spinare încă o serie de lovituri – eram însă inundat de bucurie şi recunoştinţă, râdeam iarăşi „ca un drogat“ – ceva se întâmplase, şocul izbiturii de ciomag mi-a adus o dâră ceţoasă de vedere. Un şir de soldaţi oligofreni ne însoţea pe bucata de drum de la camion la uşa lagărului – garajul unităţii de la Măgurele – izbindu-ne cu cozi de lopată şi lătrând din răsputeri la noi ceva neinteligibil – totul era foarte mişto: eram totuşi în viaţă, ologit şi damblagit, semichior, dar întrezăream lumina…

Frate-miu m-a găsit zăcând în marea de oameni care arătau ca după măcel, cu mâini rupte, fracturi deschise prin care se vedeau ieşind oasele, un tânăr avea ochiul scos şi şi-l ţinea cu mâna, şiroindu-i sângele pe faţă, o mare de suferinţă şi de vaiet. Un apevist umflat şi patibular învârtea prin aer un puşcoci şi ne lovea cu ţeava armei, arătându-ne demonstrativ cum ştie el să bage glonţul pe ţeavă. M-am luat cu el în gură – acum că scăpasem cu viaţă şi că vedeam cu juma’ de ochi eram cu gura mare şi mi se rupea de ameninţările lui, după trosneala pe viaţă şi pe moarte încasată. Făcea spume la gură handicapatul cu trese şi mi-a promis că mă aranjează el şi că îi cheamă pe mineri să mă altoiască iar – fuseseră şi ei cazaţi în unitatea de securitate şi împărţeau ce se ciordise de la oameni. N-a avut sânge în el să tragă în mine de faţă cu toată lumea şi şi-o fi închipuit că cine ştie ce sculă de basculă de ziaristu’ lu’ peshte oi fi de am tupeu să mă iau de el cu drepturile omului, regulamentul uzului de armă împotriva civililor şi alte parascovenii d’astea. Într-un colţ mai ferit, nişte ţigani cu mâini rupte şi feţe umflate şi vinete de lovituri m-au oploşit între ei şi mi-au făcut rost de un chiştoc strivit de Carpaţi – eram suficient de caftit, şi scandalagiu pe deasupra ca să impun respect. În plus, datorită sângelui care se uscase pe mine şi a învineţirii feţei în urma loviturilor, eram mai negru decât ei. Am stabilit cu ţiganii ca la ieşirea din pârnaie, dacă mai apucam lumina zilei, să ne întâlnim şi să mergem peste mineri în Valea Jiului – eu aveam fiole cu Soman şi Sarin (neuroparalizante de luptă), ceva fosfor plus un borcănaş dolofan de cianură, şutite la „revoluţie“, iar ei aveau arme pitite prin ţigănia din Ferentari şi Pantelimon (am aflat mai apoi că Armata a instalat cuiburi de mitralieră în punctele de acces către Valea Jiului, iar minerii erau cam kkati pe ei de frică; am ratat atunci momentul, dar în 1998 îi aşteptam la Bucureşti ca pe suedezele care veneau pe litoral la supt cariciul, înainte de ‘89). Bulibaşii s-au oferit să-mi fure ale mai noi modele de aparate foto, să-mi recupereze paguba, şi să mă înveţe să dau cu cuţitul – chiar am învăţat de la ei, mai târziu, câte ceva, iar eu i-am învăţat să-şi facă asociaţii – cu acte în regulă.

Ziua a trecut în chinuri ca la balamuc, mă ustura şi mă ardea totul, mi se închegase sângele pe ţeastă, unde eram pocnit cu ranga, aveam nişte coaste fisurate şi abia mai respiram, eram deformat şi hidos şi arătam ca un monstru ultramarin (mai apoi procurorii mi-au înlăturat poza – eram la pozitia nr. 493 – din catalogul arestaţilor de la Măgurele că arătam prea naşpa şi stricam albumul).
Abia vedeam cu un ochi, şi ăla umflat ca naiba, dar la lăsarea serii, în aerul fetid, împuţit de mirosul de urină şi sânge, de duhoarea sutelor de oameni schilodiţi care zăceau claie peste grămadă, am tras cu botul la ciment, de la ţiganii căsăpiţi de mineri, două fumuri sublime cu gust de sânge printre cioturile de dinţi. După ce frate-miu mi-a suflat în ureche că a reuşit să pitească un negativ în chiloţi, m-am simţit cu adevărat fericit şi am început să mă gândesc cu nesaţ la noaptea când voi reuşi să sar gardul puşcăriei şi apoi să-mi caut prietenii pentru a începe să-i luăm la omor pe fesenişti – în frunte cu Ion Iliescu (fără a-l omite cumva şi pe Petre Roman, cel care le explica ziariştilor străini, care filmau, în data de 15, pereţii stropiţi până în tavan cu sângele colegilor mei din Universitate, că de fapt noi, studenţii diversionişti „legionari“, am dat cu vopsea roşie prin facultate pentru a ne victimiza şi a macula imaginea sa şi a lui Ion Iliescu).

Încă de atunci, de la Măgurele, mi-a mijit în capul cât o baniţă bucuria gândului că ne vom întoarce într-o zi şi că voi fi printre primii care se vor pisha pe mormintele lor de kaghebişti…

Articol publicat de George Roncea in ziarul Curentul, la 20 de ani de la prima mineriadă.

Sursa: curentul.ro