Ormindea, aurul şi ardelenii

I se zicea, încă dinainte de Marea Unire, „Mica Americă”: Ormindea, un sat din zona Munţilor Apuseni. Unul dintre primii emigranţi ardeleni plecaţi peste Ocean să se îmbogăţească s-a întors acasă cu un purcoi de dolari şi a construit, la Ormindea, o Americă în miniatură, aşa cum văzuse prin Detroit şi Virginia. Sătucul cuminte de lângă Deva avea să-şi confirme, îndată, ca un făcut, renumele de „Mică Americă”: jafuri ca-n Chicago, bandiţi cu destine de Hollywood, răfuieli demne de Vestul Sălbatic şi, peste toate, goana febrilă după aurul ascuns al Apusenilor. După un secol, legendele despre aur, dolari şi ardeleni bântuie şi azi prin Ormindea, înflorite de imaginaţia sătenilor –

Duminica fiului rătăcitor

A ajuns în Ormindea duminica, în crucea nopţii. Acasă nu-l aştepta decât mama sa, cocârjată peste pridvor, cu ochii lipiţi de pleoapa de deal ce închide capătul uliţei care merge spre De­va. Satul întreg petrecea, era nuntă mare în Or­min­dea, doar mama stă­tea plânsă în pridvor şi se ruga să-şi vadă fe­ciorul ajuns cu bine acasă. Adam Borza plecase în Ame­rica, alături de alte zeci de ardeleni căutători de noroc, dar do­rul de casă îl bi­rui­se şi acum fă­cea cale întoarsă. Trecuse Atlan­ticul pe vapor, şi apoi Europa toa­tă, până în Ardeal, numai ca să o ştie împăcată pe mama sa. Renun­ţase la tot. Lăsase în urmă visul american, la care tân­jise de mic copil, pe când tru­dea, vai şi amar, în noaptea mine­lor de aur din Brad, pentru a fi din nou acasă, în sat, cu ai săi. Mun­cise pe rupte şapte ani în Ame­rica, fără pic de odihnă, nici mă­car în zilele de sărbătoare, însă ba­nul avea valoare acolo, aşa că se întorcea acasă bogat.
În noaptea aceea, când a intrat în curtea casei şi şi-a văzut măicuţa aşteptându-l în prag, l-au podidit lacrimi grele. Era din nou acasă. În Ardeal. Cuprins de o bucu­rie năvalnică, stârnită şi de muzicile care se auzeau din sat, Adam s-a ridicat de pe laviţă, s-a îm­brăcat în haine de sărbătoare şi, condus de mamă până la poartă, a pornit spre petrecere… Ivirea lui i-a amuţit pe nuntaşi. For­fota nunţii s-a stins, odată cu ceterele ţi­ganilor. „O vinit «Americanu’»!”, au strigat oamenii. Aşa i-a şi rămas numele lui Adam Borza, „Ameri­canu’”. „Lumea toată o roit în jurul lui, cât o fost noap­tea de lungă, de parcă el era mirele”, îmi poves­teşte doamna Viorica Bedea, fiica Americanului. Toată lumea era curioasă să afle cum era viaţa în America, dacă era aşa, belşug şi libertate cum se auzise, cum erau oamenii şi banii pe acolo. Apoi, când a venit vre­mea să-l cinstească pe mire, care era vărul lui, iar s-au bulucit toţi în jurul său, căci nimeni din sat nu mai văzuse bani verzi cum avea Adam, dolari. Dar, mai presus de toată strânsura pe care o adunase vreme de şapte ani, Adam venise din America cu ceva ce nimeni nu avea să priceapă atunci: venise cu un nou fel de a privi viaţa…

Visul american

Viaţa îl încercase de mic pe Adam Borza. Tatăl său a murit pe când el avea 11 ani, iar mama, sărmana, rămă­sese cu patru copii pe cap, fără niciun sprijin. Ca să scoată un bănuţ, Adam s-a băgat numaidecât la mina de aur de la Musaru. Era un copil, iar minerii îl mai scuteau de muncile grele, îi încărcau un troc mic de minereu, cât să poată duce cu cârca. Atunci, pe la 1900, la vremea la care primii ardeleni luau lungul drum al Americii, a început puştiul Adam Bor­za să viseze la lumea de dincolo de Ocean. De la o vreme, când a crescut mai mare, s-a înhăitat cu un băie­tan din zona Bradului, care plănuia şi el să plece în America. De cum a făcut 18 ani, şi-a scos paşaport şi i-a spus mamei sale că el e hotărât să se ducă. „Nici pomeneală!”, i-a în­tors-o bătrâna cu lacrimi în ochi, apoi prinse a blestema nenoro­ci­tul de paşaport. „De nu l-oi prinde io într-o bu­nă zî şi ţi l-oi zvârli în foc!”. Adam a prins frică de vor­bele bietei mame. Noaptea dormea cu paşa­portul sub per­nă, ziua îl ţinea, pes­te tot, cu el. Într-o bună zi, în 1905, când totul era aran­jat, a pornit în marea aven­tură a vieţii sale.
Ajuns în America, s-a angajat muncitor la oţelărie, mai întâi la Detroit, apoi în Virginia de Vest. Era altă viaţă acolo. Se muncea pe rupte, dar banul era ban. „Nu merită să îţi speli cămaşa mur­dară, e mai simplu să îţi cumperi una nouă”, le spusese Adam mamei sale şi fraţilor de acasă, în­tr-o lungă scrisoa­re, de îndată ce se du­mi­rise cum stau tre­bu­rile în America, o vor­bă pe care oame­nii din Ormindea o evocă şi azi, când îţi vorbesc des­pre aven­turile America­nu­lui. Nu i-a fost uşor lui Adam, şi nu din cau­za muncii grele, ci pentru că cei de aco­lo erau foarte dis­tanţi cu emigranţii. „Pu­­teai să mori în dor­mitorul muncitorilor, că nimeni nu se atingea de tine. Era multă indife­ren­ţă, lumea nu era ca la noi, în Ardeal, săritoare şi priete­noa­să”, se plângea Adam prietenilor, pe ascuns, ca să nu afle mama sa. Răceala asta şi rugăminţile din scrisorile ma­mei aveau să-l convingă să se întoarcă acasă. Şi-a strâns tot ce avea pe acolo, şi-a umplut un cufăr de fier cu lucruri dragi, şi-a pus dolarii la teşcherea, şi-a salutat fraţii români de pe acolo şi s-a urcat înapoi pe vapor. Mulţi ani mai târziu, când comuniştii au pus mâna pe România şi l-au batjocorit ca pe toţi „chiaburii”, Adam avea să bles­teme ziua întoarcerii. Dar atunci nu se gândea decât la biata lui mamă, la fra­ţii lui, la lumea fierbinte a Ardealului şi la mica sa Americă, pe care avea s-o ridice acasă, în sat, la Ormindea.

Mica Americă a lui Adam Borza

„Hai să-ţi arăt casa America­nu­lui…”, mă ademeneşte Grigore Ure­chiat, strănepotul lui Adam Borza. O casă care impresionează încă de la uliţă şi care se desfăşoară încă mai spec­taculos, precum un han, de cum îi calci pragul. „Primul lucru când a ajuns înapoi a fost să-şi ia cea mai frumoasă casă, casă cu opt camere şi mai bine de un hectar de grădină, în mijlocul satului”, povesteşte Vio­rica Bedea. Negociere în stil american: a cum­pă­rat casa pe loc, cu tot ce era în ea, cu tot cu slujnica de care apoi avea să se îndrăgostească şi pe care avea să o ia de nevastă. Ca-n filmele americane! „Şi-o făcut apoi o moară mare, un cazan de ţuică, un de­pozit de scândură, o pră­vălie, o cârciumă, o popicărie. În America o prins spiritul aface­rilor. Nu avea şcoală, de-abia ştia să-şi scrie numele, dar a adus de acolo nişte calculatoare manuale, cu care îşi făcea toa­te socotelile, de rămâ­neai paf! Satul era mulţumit de el, dădea de lucru oamenilor, îi ajuta pe foarte mulţi. Ţinea porci şi multe animale, le tăia şi dădea la oameni să mănânce. Între războaie le-a făcut pe toate…”, îşi continuă povestea fiica Americanului.
Adam a făcut totul ca la carte. Şi-a folosit spiritul de afacerist pe care-l învăţase în America, dar şi dra­mul acela de omenie de care fusese lipsit şi la care tânjise în toţii anii petrecuţi la Detroit şi în Virginia de Vest. Afacerile îi mergeau din plin. În podul fostei sale case, strănepotul „Biţu” (Grigore Urechiat) îmi des­chide „comoara” familiei. Geamantanul de fier tapetat pe interior cu portretul unei seducătoare ameri­cance este, azi, parte din zestrea istorică a Ormindei. Dar, înăuntru, locul cadourilor exotice cu care se întorsese în sat e luat de documentele de afaceri ale lui Adam Borza. Ormindea a crescut în ritmul aface­rilor Ameri­ca­nului. Un sat unic, în felul său, în Ardealul de dina­inte şi de după Marea Unire. O Ame­rică mică şi fru­moasă, grijulie cu oamenii şi cu necazurile lor. „Când trebuiau câte unii să cumpere un pământ sau când se întâmpla o nenorocire, murea cineva, veneau noaptea şi băteau la uşă şi ziceau: «Deschide, domnu’ Ame­rican, şi ajută-mă cu nişte bani, că o murit mama». Parcă acuma îi văd cum ve­neau…”, zice Viorica Be­dea, fiica Americanului.

Marele jaf de pe „Drumul aurului”

Dar nu a trecut multă vreme până când, după Ma­rea Unire din 1918, „Mica Americă” a omenosului afacerist Adam Borza şi-a luat în serios renumele aven­turos, prin întâmplări care aveau să o aducă pe prima pagină a ziarelor centrale. În 1934, în plină criză economică, zona Apusenilor e zguduită de vestea că un grup de bandiţi a prădat, într-o ambuscadă, o ma­şină de transport al banilor aparţinând celebrei bănci interbelice Marmorosch-Blank. Cunoscută ca „Dru­mul aurului”, şoseaua dintre Deva şi Brad fusese scena multor grozăvii de-a lungul vremii, însă aceasta din urmă le întrecea pe toate. Nevinovat de cele întâm­plate, numele lui Adam Borza a fost legat de atac, pen­tru că planul marelui jaf a fost pus la cale chiar la câr­ciuma sa din Ormindea. Jefuitorii, cu feţele acope­rite în cârpe, au răsturnat, la un semnal, ditai copacul de-a curmezişul drumului, tăind calea maşinii cu bani. Au tăbărât apoi, cu arme de foc şi cu topoare, peste cei trei reprezentanţi ai băncii. Deşi căpetenia grupu­lui, Teodor Popa, spera să pună mâna pe vreo 160.000 de lei, o avere pentru vremea aceea, ban­diţii s-au trezit abia cu ceva mai mult de 5.000 de lei, după ce au buzunărit victi­me­le şi au spart o casă de bani. Spe­riaţi când au vă­zut că şoferul ză­cea mort, într-o baie de sânge, cei cinci criminali au fugit în pădure, să-şi ascundă hai­nele pătate şi să îşi împartă prada. Jaful de pe „Dru­mul aurului” e considerat şi azi unul dintre cele mai răsunătoare acte criminale din istoria moder­nă a Ro­mâniei. Dar cei cinci tâlhari nu au apucat să se bu­cure prea mult de lovitura dată ma­şinii cu bani de la Marmorosch-Blank, pentru că foarte repede aveau să încapă pe mâna an­che­ta­torilor. Puşi în faţa unor probe de netăgăduit, mem­brii grupu­lui, în frunte cu Teodor Popa, zis „Totu’”, şi-au recunoscut fap­tele şi au pri­mit, cu toţii, condam­nări la temniţă grea pe viaţă. Lu­mea din Ormindea a răsuflat uşurată, fără să ştie că, nu peste mult timp, umbra grea a lui Totu’, capul ban­dei de criminali, avea să le înnegureze nopţile, mulţi ani de zile…

Aurul secret al Apusenilor

La fel ca Americanul în adoles­cen­ţa sa, multă lume din ţinutul Bra­dului lucra în minele de aur din zo­nă, şi înainte, şi după Unirea Tran­sil­vaniei cu Ro­mânia. „Era o me­serie grea, dar se câştiga bine, dacă mergea treaba. Un miner se întorcea la sfârşitul lunii cu valoarea unei perechi de boi”, îmi spune un ţăran mai în vârstă din Ormindea, cu care beau o bere, la câr­ciuma satului. Şi tot el îmi povesteşte, conspirativ, că minerii mai isteţi au reuşit mereu, indiferent de regi­mul care domnea în Ardeal, să mai facă un ban în plus, topind artizanal, în cuptoarele de pâine, pepite de aur sustrase din mine sau găsite în hudele ascunse din pă­durile Apusenilor, în care săpau în secret, la adăpostul nopţii. Fenomenul a prins o amploare extra­ordinară în perioada inter­belică şi în timpul celui de-al doilea răz­boi mondial, când s-au creat veritabile filiere ce du­ceau spre marii negustori evrei din Arad.
În Ormindea, întreg satul intrase în febra aurului, în anii ’30. Îi vedeai pe minerii cei mai pricepuţi cum se furişează prin păduri în căutarea hudelor care să-i ducă spre filoanele cele mai bune de aur. Urmele ve­chi­lor hude se mai găsesc şi azi, după zeci de ani, prin creierii munţilor, îmi spune bătrânul. „Odată ce dă­deau de un filon de minereu de aur, mergeau cu el acasă şi, noaptea, pe furiş, îl pu­neau într-un mojar şi îl ameste­cau cu mercur. Amestecul obţi­nut se băga apoi în foc, în cup­torul de pâine, şi ieşea o pastă, care se întărea în nişte cârpe. Erau câţiva meşteri buni în pre­lucrarea minereului de aur, care era trimis pe urmă la Arad, unde urma să mai fie supus, tot în secret, unor operaţii tehnice până la obţinerea aurului pur”, îmi explică, de data asta, strănepo­tul Grigore Urechiat, de profe­sie istoric, bun cunoscător al trecutului locului. Se formase o reţea în toată regula, iar unii se ocupau ex­clusiv de trans­por­tul cârpelor cu aur spre Arad, o ope­raţiune deloc lipsi­tă de riscuri. „În anii interbelici, îţi puteai da seama, când treceai prin sat, care sunt ca­sele făcute din aur şi care nu. De la o vre­me, în locul ca­selor sărăcă­cioa­se, începură să a­pa­ră case boie­reşti, cu arhitectură deo­se­­bită, cu acoperiş de ţiglă, cu tin­dă frumoasă, de lemn, împopo­ţonată cu mul­tă migală”, îmi spune Grigore. Sunt plini Apu­senii de poveşti şi de legende, dar nicăieri fiorul aurului nu se simte mai puternic ca la Ormin­dea. Aici, aurul a exis­tat aievea, copt în cuptorul de pâine, casele s-au ridicat din acest aur, nucii din spatele curţi­lor au as­cuns la rădăcini valori de ne­imaginat, intrigi in­cre­dibile s-au ţesut în jurul unor comori scoase pe fu­riş din Apuseni. „Unul din­tre bunicii mei era să-şi piardă minţile după ce s-a trezit fără două ki­lograme de minereu de aur pre­lucrat, pe care îl ascunsese sub un pom. Cineva îl urmărise, pro­babil, şi i l-a şterpe­lit”. Fa­bu­loase po­veşti cu aur, cum nu­mai în Or­min­dea şi împrejur, între Deva şi Brad, poţi auzi!

Cititi articolul integral pe formula-as.ro