Declarații recente ale premierului maghiar Orbán Viktor legate de o posibilă abandonare a democrației liberale au făcut ocolul lumii. Neliniști mai vechi legate de felul în care înțelege premierul maghiar democrația și asumarea trecutului politic al Ungariei au dat în clocot. Sunt semne că focul neliniștilor se va înteți; gazul turnat peste foc va curge din belșug.
Motivele reale de îngrijorare nu pot fi negate. Motivele pentru care dlui Orbán Viktor i se pun în cârcă și lucruri pe care nu le-a săvârșit ori nu suntem sigur că intenționează să le comită țin de mâzga luptei politice. Dar, când prietenul meu Tamás Gáspar Miklós (o minte strălucită) afirmă aici “Regimul domnului Orbán nu este fascist. Nu încă.”, devin mai insomniac decât sunt.
Țara pe care o vizitez cel mai des, de mulți ani, este Ungaria. Am acolo mulți prieteni. Pe vremuri erau ei înșiși prieteni la cataramă. Azi sunt adversari politici ireconciliabili. Pentru a nu-mi înnegura sejururile acolo, întreb din ce în ce mai rar un prieten budapestan ce face prietenul nostru comun X. Altfel, auzind răspunsul, mă simt ca la București: ”E un ticălos!”, “E un comunist împuțit!”, “E un fascist nenorocit!”, E un liber-schimbist găunos; ba e de dreapta, ba e de stânga!”
Scopul acestor rânduri nu este de a încerca să explic ce s-a întâmplat, și de ce, cu marile prietenii politice est-europene ale anilor 80. Pentru asta ar fi nevoie de o carte, una prea tristă pentru a avea încă puterea să o scriu. Scopul acestor rânduri este să amintesc că democrația neliberală nu este o opțiune care l-ar singulariza pe dl Orbán Viktor.
Mai important, nu este o opțiune pe care Occidentul o refuză, în fapte, pe cât te tare o condamnă în discursuri. Anii 70-80 sunt departe, cu toată platforma lor dedicată respectării Drepturilor Omului. Occidentul, care, datorită câtorva crize economice majore, a descoperit limitele prosperității economice, acceptă – tacit și de mult – existența limitelor prosperității civice, acolo unde economicul și socialul se însănătoșesc.
De ce cred atâția oameni politici că prosperitatea economică și prosperitatea civică se exclud reciproc, rămâne pentru mine un mare mister. Ca și oamenii politici. Mai ales cei pe care-i cunosc ori chiar îmi sunt prieteni.
Democrațiilor liberale, dar neperformante economic și social, în a căror consolidare Occidentul nu mai este dispus să investească fonduri nelimitate, același Occident nu le mai opune strict antagonic democrațiile neliberale, dar mai performante economic și social. Sau o face mai mult în mod declarativ, uneori doar “de ochii lumii”.
Dl Orbán Viktor știe acest lucru. A avut și confirmări – în urmă cu doar câțiva ani, exact în săptămâna când de la Bruxelles primea încă un ultimatum, era primit cu ropote de aplauze la Strasbourg. Și atunci?
Pariul său ar putea fi acela de a scoate Ungaria din dezastrul economic în care a prăbușit-o democrația (mai) liberală, dar total neperformantă economic și social, a guvernărulor socialiste, guvernări la dispoziția căror Occidentul a pus fonduri substanțiale, fără vreo garanție că beneficiarii știu ce înseamnă accountability.
E posibil ca dl Orbán Viktor să considere că mulți creditori îi prezintă o notă de plată care trebuia achitată de alții – guvernanții socialiști, dorlotați ai Occidentului, cărora nu prea li s-a pus sula în coastă nici să dea banii înapoi, nici să folosească sprijinul primit pentru a determina îmbunătățiri economice și sociale.
Că dl Orbán Viktor va câștiga acest pariu și cu asta își va redobândi sprijinul imens pe care l-a avut cândva din partea electoratului țării sale e greu de știut. Că, în cazul unor progrese economice și sociale substanțiale făcute de Ungaria, Occidentul va închide ochii în fața unui stil de conducere neliberal, este iarăși greu de știut. Că dl Orbán Viktor joacă mai mult decât riscant, nu mai este nicio îndoială.
Tema legitimității ori ilegitimității democrațiilor neliberale nu s-a născut odată cu viziunea politică a dlui Orbán Viktor. Un analist politic de talia lui Fareed Zakharia a scris pagini memorabile pe această temă (The Rise of Illiberal Democracy) cu mulți ani în urmă. E doar un nume dintre multele care s-au ocupat de acest subiect.
Reiau mai jos un text publicat pe această temă în urmă cu patru ani – 9 iunie, 2010. Este, dacă vreți, un studiu de caz (India vs. China sau mai bine zis India sau China?) în care protagoniștii dezbaterii au fost specialiști de un alt calibru decât cel al zecilor de dătători cu părerea care încearcă să istovească o temă atât de complicată.
Dacă sumbra previziune a prietenului meu Tamás Gáspar Miklós în legătură cu stilul guvernării dlui Orbán Viktor se va adeveri, atunci nu despre o democrație neliberală va fi vorba, căci fascismul nu este o democrație – nici liberală, nici neliberală. Este cu totul altceva. Un altceva pe care nu e bine să-l confundăm nici cu o democrație neliberală, nici măcar cu un stat neliberal.
Criticat de optimiști gălăgioși (și lipsiți de soluții prin care democrația să se poată autoapăra), pentru viziunea prea sumbră propusă de una dintre cărțile lui fundamentale — “Cum pier democrațiile” (1983) — , Jean-François Revel ne prevenea că “Până la urmă, democrația s-ar putea dovedi a fi fost un accident istoric, o paranteză care se închide sub ochii noștri”.
Dincolo de magnitudinea istorică a unei asemenea nefaste desfășurări, mărturisesc că pentru mine, un Orbán Viktor punând umărul la închiderea unei asemenea “paranteze” pentru țara sa, ar constitui o înfrângere personală. De aceea, plictisitor de pesimist din fire, îmi impun să fiu ceva mai optimist, măcar preț de un articol. Acesta.
Ochii, însă, nu-i pot ține decât deschiși.
Sursa: dorintudoran.com
