Aproape patru milioane de francezi au ieșit duminică în stradă, în ceea ce s-a numit cea mai mare manifestație publică din istoria țării, la cîteva zile după tragicele evenimente de la Paris, soldate cu morți și răniți.

Numai în capitala Franței au mărșăluit peste 1,6 milioane de oameni, în frunte cu șefi de stat și de guvern din întreaga lume, protestînd față de atacul terorist din redacția revistei Charlie. Practic, întreaga conducere a UE s-a aflat în stradă, defilînd, braț la braț, în primele rînduri, sub supravegherea a 5.500 de polițiști și membri ai trupelor anti-tero. S-a spus că e momentul optim pentru a da lumii un semnal puternic de revoltă față de extremism și fanatism religios, un semnal în favoarea libertății de exprimare.

Un act de curaj și de solidaritate umană admirabil.

Ori, poate, de inconștiență.

De ce spunem asta?

În acest moment, Franța se află sub cod roșu de alertă antiteroristă, serviciile secrete din întreaga Europă avertizînd că urmează noi și noi atentate.
Și fără alte atentate pregătite din vreme, Franța e, oricum, pe un butoi de pulbere, în condițiile în care găzduiește 5-6 milioane de musulmani. Unii solidari cu lupta fraților teroriști, alții, probabil cei mai mulți, din fericire, nu.

În condiții de cod roșu antitero, să aduci în stradă liderii Europei plus milioane de oameni seamănă teribil de mult cu apelul ”Veniți să salvați Televiziunea” din decembrie 89, deși dictatorul fugise de mult. Un apel soldat cu victime inutile în cadrul unor evenimente nici pînă azi deplin elucidate.

Pentru a ne face o idee despre ce a însemnat, sub acest aspect, marșul de duminică vom face un apel la istoria extrem de recentă, mai exact la atentatul de la 11 septembrie 2001.

Pe 19 septembrie 2001, la ONU era programat unul dintre cele mai importante summituri ale deceniului, dedicat problematicii copiilor la nivel mondial, în condițiile în care, anual, zeci de milioane de minori sunt exploatați sălbatic ori mor din pricina lipsurilor, pe întregul glob.

În aceeași perioadă, mai erau programate reuniuni la vîrf al FMI și Băncii Mondiale, tot la New York.

După atentat, toate acele summituri au fost amînate, deși SUA nu o ceruse oficial, pentru că membrii ONU, FMI ori BM au considerat că nu se poate garanta securitatea șefilor de stat și a celorlalți înalți oficiali care ar fi urmat să participe (între ei și Ion Iliescu).

Interesant de observat, reuniunile în cauză nu ar fi urmat să aibă loc în stradă, ci în clădiri precum cea a Națiunilor Unite, profund securizate și în care protecția participanților ar fi fost infinit mai puțin periclitată decît în exterior.
Abia după mai bine de două luni s-a acceptat organizarea, la New York, a celei de a 56-a reuniuni a ONU, într-un oraș care ajunsese să arate a garnizoană în stare de alertă. Măsurile de precauție au fost fără precedent, jurnaliștilor interzicîndu-li-se, în premieră, accesul în clădirea ONU, cu excepția unor sectoare restrînse de la parter. Inițial, s-a pus serios problema amînării și acestei ședințe, dar a avut de cîștig de cauză opinia conform căreia s-ar fi dat prea multă satisfacție adepților terorismului.

Cît despre Summitul dedicat copiilor, el a avut loc abia anul următor, în luna mai.
Derularea acestuia la termen, la opt zile după atentat, ar fi putut reprezenta tribuna perfectă pentru lansarea unui mesaj la nivel mondial de către șefii de stat prezenți, împotriva amenințării teroriste, în perfectă armonie cu tema reuniunii; la urma-urmei, ce viitor pot avea copiii într-o lume dominată de terorism, de fanatism religios ori naționalist?
Cu toate acestea, manifestările s-au anulat, de teama unor noi atacuri teroriste.

La Paris, în 2015, la doar cîteva zile după incidente, 1,6 milioane de oameni, inclusiv crema politicii mondiale, s-au lăsat, încrezători, pe mîna celor 5.500 de polițiști francezi, aceiași pe care frații teroriști, doi puștani, i-au fugărit de le-a ieșit sufletul pînă au fost, în fine, anihilați.

La aproape trei sferturi de secol de la debarcarea din Normandia, să fi ajuns francezii mai bravi decît americanii, sfidînd, din stradă, amenințarea teroristă?
Așa s-ar zice, judecînd faptele după o primă vedere.
Că la o a doua vedere, aproape că nici nu ne încumetăm.

Sursa: inpolitics.ro