Nea Sandu s-a-ntors acasă | După ce a evadat din ghetoul din Baia Mare, a trăit o săptămână visul englezesc şi a devenit vedetă la Channel 4

Baia Mare, 2015. În spatele zidului e ghetoul. Doi-trei metri de beton spoit într-un roşu care aduce a caracatiţă cu ochii holbaţi spre stradă ascunde mizeria în care câteva sute de oameni trăiesc zi de zi cu speranţa că, odată şi odată, cineva le va întoarce faţa. Câţiva şi-au încercat norocul în afara zidului. Uneori, aventura a fost scurtă, dar speranţa le-a rămas. Alexandru Banta, zis Sandu, zis Alex, este unul dintre ei. La 52 de ani, „26 pe un picior”, cum zice, cu 14 copii, şi-a vândut maşina într-o zi şi şi-a făcut bagajele să plece în Marea Britanie, la Liverpool. Atunci l-au găsit şi reporterii de la Channel 4, căci Alexandru Banta este este unul şi acelaşi personaj, devenit celebru peste noapte, dintr-un prim episod al filmului “The Romanians Are Coming” sau, pe româneşte, “Vin românii”.

L-am văzut în primul episod din „Romanians are coming” şi mi-a rămas în minte. Bărbatul care râde ştirb.

Am plecat la Baia Mare cu scopul declarat de a-l întâlni pe acest bărbat ca să-mi povestească despre aventura lui în Marea Britanie – la Londra şi Liverpool. Cum, de ce şi în ce condiţii a ridicat pânzele, ca să traverseze Canalul.

Spune despre el că este „un rom din România, şi nu din Ţigania şi nici din Romia, în care curge acelaşi sânge ca în toţi românii”.

E născut în 1962, în satul Pomi, judeţul Satu Mare, în familia unui miner, tatăl a 12 copii. În Baia Mare au ajuns odată cu transferul părintelui la mina din zonă. “Pe la 15 ani am plecat şi eu în Banat, ca să-mi caut loc de muncă, la o fermă” spune Sandu. În Sânpetru German, în Arad – localitate de saşi –, şi-a cunoscut soţia, pe Doina, atunci încă elevă. „Ne-am căsătorit, peste ani, şi ne-am întors în Baia Mare. Un timp, până a început renovarea, am stat în Uranus. Pe urmă am venit aici, şi aici am rămas”. Prin anii ’90, cei doi distribuiau presa în oraş. „Era un ziar local, Clipa, îi zicea. Îl distribuiam pe la hoteluri, pe la instituţii. Ani de zile am distribuit presă”.

Cei doi au acum 14 copii – cel mai mare, bărbat în toată firea, are 35 de ani; cel mai mic, o fetiţă, Alisia are patru ani şi jumătate.

Tot în ghetou, împreună cu familia Banta, stă şi tatăl Doinei, care, deşi bolnav, mai cântă şi azi la o vioară veche, cu un fel de arcuş chel, căruia i-a căzut părul de cal, până la ultimul fir.

Îi moşteneşte talentul fiul cel mic al lui Sandu, Antonio. Puştiul cântă, de vreo săptămână, la acordeon şi vrea să ajungă celebru, ca Marian Mexicanu. Doar că tocmai azi a rămas fără curele la instrument.

Într-un timp, povestea se opreşte şi ochii trişti ai omului caută într-o parte. „E foarte greu. Şi cel mai greu e că nu găsim de lucru. De aia am plecat în Anglia”, spune Sandu Banta şi oftează aproape insesizabil, cu gândul, probabil, la drumul său din iadul băimărean spre “raiul englezesc”.

Povestea „filmului englez”

„Când au venit reporterii, eu îmi vândusem deja maşina şi luasem nişte bani împrumut, ca să plec în Anglia, împreună cu Alin, băiatu’ meu, şi cu un prieten al lui, unu’ Florin. Reporterii au aflat, ne-au filmat la plecare, au venit cu noi, la Londra, pe urmă la Liverpool. După câteva zile, Alin şi-a găsit de muncă în construcţii. Noi ne-am mai interesat, prin oraş, de job, pe la o spălătorie de maşini, pe la nişte bucătării, pe la câteva ferme. Reporterii au încercat şi ei să ne ajute, doar că n-am avut succes”, spune Sandu, fără să aibă habar, la momentul respectiv, că şansa îi surâsese, doar că o făcuse într-o „altă limbă”.

La una dintre adresele la care au ajuns, cei doi se aud, prin lavalieră, filmaţi fiind din stradă, cum se interesează de job: „Sorry… No have job?”, întreabă Florin, iar omul „casei” răspunde: „Do you want delivery or to work inside?”. Şi, din păcate, reacţia românilor vine brusc: „OK, OK. Thank you!!”, şi ies, cum au intrat, cu capul în pământ.

„Aşa este – spune Sandu, întors acasă. Dacă nu ştiu limba, ce să fac? Un reporter nu era, atunci, cu noi, iar cameramanul a filmat prin vitrină. Ne-a înregistrat prin lavalieră. N-o fi auzit”, povesteşte fără ranchiună.

Vorbind despre reporteri, Alin e mai tranşant. „Ăştia au avut rolul lor, interesul lor să facă filmul”, spune tânărul, referindu-se probabil la faptul că astfel de „filme” se vând afară ca pâinea caldă.

Sandu susţine, totuşi, că englezii, oamenii de rând, nu par să fie împotriva lor. „Au fost drăguţi, au vorbit frumos cu noi. Ba unii chiar ne-au întrebat dacă am mâncat ceva toată ziua, apoi ne-au dat câteva lire”.

După o săptămână, Sandu s-a întors acasă, în ghetoul lui. „M-a chemat nevasta. Mi-a zis să vin la copii. Acuma, am rămas cu o promisiune – c-o să găsesc ceva de lucru prin iunie-iulie, la o fermă legumicolă. Dar cu ce bani să mă mai duc? Că maşina am vândut-o…”. Sandu Banta speră, cândva, în viitor, ca România fie să-i asigure un trai decent lui şi familiei sale, fie ca a doua oară să nu mai lase să-i scape printre degete şansa englezească.

Intrarea în ghetou

Ca să vorbesc cu Sandu, am mers în “ghetoul lui Cherecheş”, din strada Horea. Din stradă intri printr-o “pauză” în gard – ca printr-o crevasă spre “tărâmul celălalt”. Mizeria e de neimaginat: clădiri gri, cu pereţi afumaţi, sparţi de gurile ştirbe ale ferestrelor – din care cercevelele au dispărut demult – şi de burlane prelungite în fuioare de fum, ca într-un cimitir al locomotivelor cu abur. Gunoiul face moţ, proptit de ziduri, apoi pe casa scărilor, pe paliere; peste tot. De la un bloc la altul, noroiul plescăie sub alergătura măruntă a copiilor. Te privesc curios, ca pe un căzut din lună. Te măsoară, te cântăresc. Nu spun nimic. Nu-ţi cer nimic. Nu ştiu ce limbă să vorbească. Sunt peste tot, ca într-un decor înţepenit în aer:  la ferestre, pe balustrade, în faţa scărilor, aşezaţi în golurile din zid, martori ai exploziilor neîntâmplate. Te însoţesc, ţin pasul cu tine, cu mâinile proptite-n şold. Într-un târziu te roagă să-i “filmezi, să-i vadă lumea” şi pe ei.

Ceilalţi, adulţii, îţi cer, imperativ să nu filmezi. “Ce vrei, moşule, ce cauţi? Pleacă şi lasă-ne! Veniţi p-aci degeaba!”. Le spui că vrei să afle lumea cum trăiesc – mai bine zis, cum mor cu zile. Să-i arăţi primarului, care i-a uitat, căruia nu-i pasă. Nu te ascultă. Au mai fost minţiţi; au mai fost amăgiţi. Au mai trecut şi alţii. “Vine, ne filmează, şi pe urmă face bani pe urma noastră, prin Italia, prin Germania!”.

O femeie, care, “de ruşine”, nu se lasă filmată, îmi spune plângând că are o fată, de 14 ani, bolnavă incurabil. “Mai are vreo trei globule roşii, ce să fac cu ea?! Unde s-o duc? Cum să trăiască aici, cu puricii şi cu ploşniţele pe ea, în frig şi foame?!”. Un bărbat, “bolnăvicios”, şi el, aşa cum mi se descrie, pleacă spre doctor, cu un rucsac pe umăr. “Unde să mă duc? M-a chemat dom’ doctor, să mă vadă. Mă duc, ce altceva să fac?”. Îmi spune, apoi, că el trăieşte greu, din “ajutorul social”, ca şi vecinii lui, dar că de un timp se-mpiedică de câte unii „care-nvârte” porcării prin preajmă.

Probabil că unul dintre ei e individul apărut în uşa scării unui “bloc”, care mă întreabă gros, cu gura strepezită şi privire rea, ce caut. Îşi şterge cu-n prosop briceagul – poate briciul – “turcoaz”. “Ai o sută? Ai “cinzeci”? Dacă ai, mai vorbim, dacă n-ai, vezi-ţi de drum!”, zice, şi mă priveşte iar, pe sub sprâncene.

Acasă la Sandu

Sandu şi familia lui – soţia, socrul şi cei 14 copii – stau la etajul trei al ruinei din mijlocul ghetoului, în două încăperi şi un uscător transformat în spaţiu de locuit. “Interiorul” comun e jalnic – un amestec de mucegai, apă stătută, fier contorsionat şi gunoi acru. Pereţii sparţi, ferestre inexistente, balustrade ruginite, beznă.

Până etajul trei, m-au însoţit câţiva puşti, surprinşi şi gălăgioşi.

În “garsoniera” lui Sandu, găsesc vreo 10 persoane şi un aer dens, urcat aproape de 35 de grade Celsius. Pe o plită, lângă fereastră, sfârâie ceva la prăjit, într-o tigaie potrivită. Doina, soţia lui, şi una dintre fete îşi spală rufele la o maşină venerabilă. Căutăm locurile potrivite, iar bărbatul cu coadă, privire tristă şi “26 de ani pe-un picior”, începe, firesc, să-mi povestească.

“Am ajuns în ghetou prin ’99, din Uranus. Primarul, de când s-a înscăunat la primărie, s-a gândit să ne facă un zid de trei metri, la stradă. Ca să protejeze copiii, ne-a spus. Dar copiii – şi noi am avut 14 -, niciunul, nu s-a dus să se joace în drum, ca să oprească maşinile. După ce a făcut zidul, domnul primar l-a şi colorat. Acuma e bun, că întindem covoarele pe el. A zis că vrea să ne facă o piscină. Aproape că a reuşit. Când plouă, toată apa se strânge între blocuri, se face piscină şi acolo se scaldă copiii. Au mai venit nişte reporteri străni, au mai făcut nişte reportaje, s-au văzut copiii noştri, prin Germania, prin Italia, când se scăldau în mizeria aia”. Sandu spune că-i pare rău, că nu vine mai multă lume, „ca să vadă lucrarea”.

Mai spune că-i ţine piept primarului, în calitate de lider al comunităţii sale, şi îmi arată o poză, de la „o masă rotundă”, unde a participat, alături de „greii” din oraş, la întâlnirea cu edilul. „I-am spus să ne dea o găleată cu lavabilă, ca să vopsim zidul desenat cu capi. Chiar balaurul ăla din capăt este domnul primar, care îşi întinde tentaculele, peste tot, împreună cu oamenii lui”.

Apoi, îmi prezintă locuinţa lui de toate zilele. „Aici stau eu, cu nevastă-mea şi cinci copii – într-o cameră de cinci pe patru. WC-ul e comun. Apa, pe care o luăm din curte, de la o cişmea, o încălzim pe plită. Cu robinetul ăsta ne-a ajutat un om pe care l-am cunoscut eu. Pentru burlanul de la plită am dat o gaură în perete. Pe primar nu-l interesează de noi, nici cât negru sub unghie. Spune doar c-o să ne evacueze, cât de curând, ca să renoveze clădirea. Dacă ne-o da afară, afară rămânem, cum s-a întâmplat şi cu ăi de vizavi. După ce a renovat blocul, i-a adus pe alţii în locul lor, mai simpatici lui”. Face o pauză şi reia calm. „Acuma, ce cauţi mereu e un loc de muncă. Şi nu găsesc nicăieri. De aia, de sărăcie, am plecat în Anglia”. De aici, începe filmul plecării lui Sandu în Regatul Unit, cel care a făcut atâta vâlvă şi pe care vi l-am povestit în deschiderea acestei relatări.

Scurtă istorie

Primarul băimărean, Cătălin Cherecheş, a decis, în 2011, să construiască un zid de protecţie, din bolţari de beton, în coasta a patru blocuri – „cămine de nefamilişti” -, situate în strada Horea, „rezidenţialul” unei comunităţi de romi. Construcţia zidului a declanşat un scandal răsunător.

Deşi acuzat de rasism, Cherecheş susţinea la acea vreme că încearcă, astfel, să îmbunătăţească traiul ţiganilor, implicit să-i ferească pe copiii acestora de neplăceri, zona fiind recunoscută ca una foarte periculoasă – accidente rutiere repetate, provocate inclusiv de agresivitatea puştilor, care bombardau maşinile cu pietre.

Presa internaţională preia, la un an de la scandal, un comentariu din Reuters, potrivit căruia primarul este apreciat de băimăreni pentru măsura luată. „Este clar, condiţiile nu sunt similare cu cele de la Hilton sau Marriott, dar asta nu înseamnă că nu este un pas înainte pentru civilizarea şi emanciparea romilor din Baia Mare”, declara, cinic, Cherecheş, pentru Reuters. Primarul susţinea că soluţia este temporară şi că intenţionează să mute cele 500 de familii în locuinţe „special construite”.

În 2013, Curtea de Apel Bucureşti decide, irevocabil, că „Primăria Baia Mare a respectat legea atunci când a decis să construiască un zid de doi metri în faţa blocurilor din Horea”.

Deşi primarul promisese emanciparea romilor, astăzi, la patru ani de la „zidire”, imaginea ghetoului pare decupată din apocalipsă. Un singur bloc a fost, între timp, renovat, arătând astăzi la fel de decrepit ca toate celelalte. Diferenţa? Romii, evacuaţi la demararea lucrărilor, au rămas pe drumuri, locul lor fiind luat – după cum spun, cu teamă, veteranii ghetoului – de “persoane pe placul primăriei”.

Într-un final, Cherecheş a dat ordin pasionaţilor de graffiti să-i picteze zidul.

Ghetoul pestilenţial în care sute de adulţi şi copiii lor de toate vârstele sunt condamnaţi să trăiască de Cătălin Cherecheş, primarul unui oraş european al anilor 2000 – tânăr şcolit în Austria -, rămâne imaginea dezgustătoare a României. O crimă în derulare, dacă vreţi. O condamnare care se execută sub ochii noştri, care am trăit câteva ore în acest ghetou; în “casa” familiei Banta.

Mizeria socială, pe care Cherecheş o vrea ascunsă după gard, este prima cauză a exodului acestor oameni. Chiar dacă nu ne place să o recunoaştem.

sursa: gandul.info