Americanii au ales. Trump. Nu Clinton. Lumea a înlemnit. Chiar și Pământul s-a oprit ieri din rotație și s-a scărpinat în cap să înțeleagă ce naiba s-a întâmplat. S-a făcut un moment de liniște. Dar liniștea nu vinde. Așa că, tiptil-tiptil, la început pe burtă, apoi îndreptându-se încet-încet de spate, au ieșit de sub masă și au început apoi să alerge spre studiourile TV și spre net, valurile de experți care până mai ieri ne explicau de ce va câștiga Clinton. Ca să ne lumineze acum de ce a câștigat Trump.
Dar dincolo de potopul clasic de suspine și văicăreli, cum că afroamericanii nu au venit la vot în numărul scontat, că președintele Obama nu a avut un mandat grozav, că tinerii nu-știu-cum, că doamnele, că bărbații, că a plouat, până când vin datele reale, nu iar alte exit-polluri amețite, hai să încercăm să vedem care este, pe fond, semnificația acestui vot.
Multă lume e disperată că, aoleu măiculiță, ptiu drace, madam Clinton a pierdut alegerile. Clinton a întârziat discursul de acceptare a înfrângerii. Votanții ”Americii tolerante” fac marșuri și ard steagul american. Li se zice de un an că Trump e un monstru și că sunt siguri câștigători. Și la ”toleranți” hardcore, dacă nu aplauzi Adevărul lor care se schimbă după ce se bagă la TV, fac ca dracu’. Manipularea are efecte. Ei pur și simplu nu pricep cum de s-a putut așa ceva. După ce că au votat-o pe Clinton ținându-se de nas, acum au și pierdut? Cum? Cum când de la CNN până la ultimul post european, totul era deja clar, nu? NY Times dădea în dimineața alegerilor 85% șanse lui Clinton să câștige. Cei mai pesimiști coborau spre 70%. Și erau criticați că nu pun și ei 85%. Zarurile era deja aruncate, vorba unui mare analist politic. Ei bine, pe scurt, cam așa s-a întâmplat: Societatea americană a luat zarurile alea de unde le aruncaseră băieții de tv și de net, și a dat ea cu ele. Pentru că venise rândul ei.
Dacă privim în profunzime, vedem de fapt cu totul altă poză decât cea servită de presa ultimului an. Nu Clinton a pierdut alegerile. De fapt, pe fond, nu a avut nici o dată prima șansă să le câștige. Din cauza întregului complex socio-politic intern și internațional. Din cauză că în primariesul democrat a avut un challanger (Sanders) care pur și simplu a demolat-o. Și pentru că alegerile erau în America. Iar în America un vot pentru Clinton era finalul societății americane așa cum o cunoaștem. Nu mai era America. Era altceva.
De ce? Pentru că orice societate mare, e produsul unei culturi solide. Cultura fiind ansamblul de valori, norme, modele de gândire și de comportament, specifice unei anumite organizații sau societăți. Dacă ieșea Clinton, cultura americană era pa. Era “Error 404 – Page not found”. Dacă America alegea Clinton, odată cu asta, America semna și certificatul de deces al societății americane pe fundamente anglo-saxone. De ce? Pentru că s-ar fi contrazis elementele de bază, liniile de forță, printre care:
1. Cultura americană se bazează pe Încredere. Și tocmai pentru ca e pe încredere, atunci și cine greșește, plătește. Adică ți se acordă încredere. De la început. Dar apoi, dacă minți, dacă furi, dacă te dovedești necinstit, au terminat cu tine. De tot. Nu ca în alte culturi te zbați mai întîi să îți demonstrezi cinstea, te tot chinui să te califici, dar cumva odată calificat, chiar dacă o mai dai rău în bară, ceri iertare și gata, ești primit înapoi la masă. Nu. La americani nu e așa. Ești calificat din prima, cuvântul tău are valoare de la început. Ești tratat ca un om de când intri pe ușă. Dar, dacă nu ești în regulă, adio. E o cultură dură. Ori Clintonii își mâncaseră demult creditul. Venise timpul să plătească.
2. Cultura americană se bazează pe Spirit de Aventură. De aici și apetența pentru risc. Pentru că, decât un drum cunoscut și terminat jalnic, americanii preferă un drum nou, mai riscant, dar măcar cu șanse să nu se sfârșească în fundătura cunoscută. Chiar și cu riscuri. Chiar făcînd alegeri care duc la nefăcute. Așa avansează. Așa își construiesc societățile mari viitorul. Cu trial and error. Nu stau la căldurică. Joacă la căștig. Că ce nu crește, scade. Ce nu merge înainte, nu sta pe loc, ci dă înapoi. Ne place, nu ne place, e bine pentru alții sau nu, asta e legea dezvoltării lor. Pur și simplu așa acționează. Ori Clinton și ai ei era clar ce sunt. Și nimeni nu dorea un remake al filmului Ziua Cârtiței, The Groundhog Day.
3. Cultura americană e o cultură în care oamenii nu uită și în care nu se discută despre, ci se acționează. Fără văicăreală. Pe treabă. Luni de zile, zi de zi, mașina de manipulare a încercat să îi rușineze public pe cei care votau anti-Clinton. Dar uite că nu le-a mers. Oamenii nu prea au vorbit. Nici pe net. Nici în sondaje. Cumva, ca o paralelă cu tușe groase, a fost ca în țările est-europene în vremea Comunismului. O atmosferă de conflict. Când pe gură nu se ziceau multe, dar acasă se asculta Vocea Americii. Societatea americană a stat, a răbdat, nu a uitat și a mers la vot.
Așa că, decât să alerge după cărți despre Căderea Imperiului Roman, cei care își smulg astăzi părul din cap mai bine pun mâna pe o carte bună despre Istoria Statelor Unite ale Americii. Sau, cei care au uitat ce au învățat, să recitească manualul de Cultură Organizațională. Și Introducere în Filosofia Istoriei a lui Raymond Aron.
Revenind. Votul de ieri trebuie privit ca o încercare teribilă pentru societatea americană. Orice tălâmb, orice împiedicat poate alege între o variantă bună și una proastă. Dar între două variante cu adevărat grele, acolo, acolo se definesc marile caractere. Acolo, când nu mai ai plasă de siguranță. Când tot ce poți să faci e să pariezi pe tine, pe instinctele tale, pe ceea ce ai învățat până atunci. Acceptând și o posibilă greșeală. Pentru că greșeala face parte din joc. Și America joacă la câștig, ca orice cultură mare. O cultură în care sunt parte integrantă și milioanele de oameni veniți din toate colțurile lumii, deveniți cetățeni americani, și care au ales să o îmbrățișeze.
America a arătat ieri că are valori clare. Și că și le respectă. Iar dacă ne uităm în istorie vedem că așa fac culturile puternice. Prin votul de ieri, America a arătat că nu s-a schimbat. Din contră. Pe valorile fundamentale, America a arătat că e vie, că trăiește. Că a ales să mergă mai departe. Chiar dacă viitorul nu e sigur. Dar când a fost vreodată viitorul sigur?
De asta, cu toate riscurile pe care le presupune o astfel de alegere, depășirea icebergului Clinton este de salutat. Și de respectat pentru toți cei care apreciază valorile fundamentale americane. Pentru că un vot pentru Clinton ar fi însemnat că de azi cultura americană, așa cum e ea cunoscută în lume, își înceta de facto existența și tricoul era retras în Hall of Fame-ul Universal.
*****
Poate le explică cineva toate astea și liderilor Uniunii Europene, care au avut în ultima vreme niște declarații la limita (i)responsabilității. Inclusiv ministrului Apărării din Germania, dna von der Leyen, care alerga ieri prin lume, cu batista în mână, văitându-se de stare de șoc (?!)
*****
Privind acum dinspre România. Era clar de ceva vreme că rezultatul alegerilor America 2016, indiferent care ar fi fost el, e însoțit de un anume nivel de incertitudine și de riscuri pe diverse paliere. Unele chiar îngrijorătoare. Tocmai de asta e important acum de văzut dacă la nivelul Statului există o preocupare reală și instituțiile Statului chiar se pregătesc pe diverse scenarii.
Nu de alta, dar îmi amintesc o conferință la Academia Română, unde, în speechul său, Iulian Fota spunea că atunci când a devenit consilier pe Securitate Națională în 2009 la Președenție a început să ceară de la Ministerul Apărării, de la Academia de Informații, de la SIE, MIE, ȚIE, și de unde mai putea, analizele despre conflictul din Georgia, de lângă noi (unde în 2008 venise Rusia în vizită). Și nimeni nu răspundea. Le-a cerut din nou tuturor. Pentru CSAT. Și – nimic. Până într-un târziu când Ministerul Apărării l-a informat că are un studiu. Făcuseră doi ofițeri dintr-un mic birou de acolo o scurtă analiză, necerută de nimeni, pentru că li se păruse interesant lor să studieze acel conflict. Din pasiune. Singurii din România.
Un gând bun și pentru avalanșa de sociologi din gama Matei Balivernescu, care ne va explica, cu cifre, pe îndelete, de azi înainte de ce a câștigat Trump, după ce ne povestiseră până ieri, cu lux de amănunte, de ce va câștigă sigur Clinton. Ei, acești cărăuși zilieri de informații netestate, plini de certitudini, sunt unii dintre cei care vor asigura amuzamentul acestor zile, ca și în campanie.
Și vor fi niște chiar niște zile faine. În care o să ne uităm cu mare plăcere la CNN și la alții, o să deschidem din nou the Guardian și alte ziare, cu plăcerea cu care ne uităm de alegeri la Antena 3. Pe canalele respective, diverse variante internaționale de Gâdea – de exemplu Fareed Zakaria de la CNN, partenerul Antenei 3 – și de Dana Grecu, care poate fi înlocuită oricând magistral de Elizabeth Warren, ne vor delecta cu apoplexiile lor.
Apropo de asta. În România, lipsa de înțelegere a situației electorale din America nu e deloc o întâmplare. Noi nu ne înțelegem nici propria situație. De asta și lipsa analiștilor serioși pe spațiul ex-sovietic din comisiile de “proiect de țară” ale lui Iohannis și de la tehnocrați. Unde sunt experții de primă mână? Mai ales în configurația geopolitică actuală.
La noi lipsa de înțelegere e deja o chestie cronică. În fond, când a fost ultima dată când am înțeles noi ceva din ce ni se întâmplă? Noi tot timpul dăm vina pe manipulare. Da, sigur, e și manipulare. Dar, Doamne, e și multă prostie.
Și cum stăm noi cu ochii în televizor, pe cine vedem? Cine ne deslușește realitatea? Marii noștri “analiști” locali. Acești Stan și Bran, acești Siminică ai micului ecran. E adevărat că sunt praf. Dar uneori sunt teribili de haioși. Scriu la ziar, vorbesc la radio, ne delectează și la TV. Sunt ca un film de Sergiu Nicolaescu, regia Sergiu Nicolaescu, în rolul principal Sergiu Nicolaescu. Și pentru că lumii îi place să îi asculte, fiecare trust îi vinde. Pe post de orice. “Popesco” e cumva crema de gălbenele a spațiului audio-vizual românesc. Ei comentează și tenis, și film, și politică internă, și mai nou și politică americană. De dimineață o ia la șpițuri pe Simona Halep că nu-i merge serva, la prânz intră pe blat la un film de Lars von Trier, după-amiaza îi mai ridică o odă sau îi dă un cap în gură lui Cioloș sau altui politician (depinde cum i-a picat prânzu’), iar seara mai crapă niște semințe în capul unor americani, nemți, ceva, depinde de sezon. C-așa e-n tenis.
Numai că așa cum crema de gălbenele – contrar credinței populare – nu e bună pentru bolile de piele (mai intrebați și un specialist, nu doar babele din vecini și farmaciștii-vânzători), la fel și analizele de tip “Popesco”, deși par că ajută, de multe ori fac mai rău.
De exemplu, am tot auzit zilele astea de “românizarea Americii” și că alegerile de acum au fost o reeditare peste timp, în registru american, a celebrei finale prezidențiale românești Iliescu-Vadim, din 2000. Niște prostii. Nimic mai fals. Nu numai că America a arătat din nou că e America. Dar nu a fost nici o finală gen Iliescu-Vadim. Dar ”Popesco” nu au deschidere și nici pregătire pentru a înțelege situații noi, ei își reșapează clișeele.
Dar dacă tot insistăm să comparăm cu ceva cunoscut, deși e o comparație oricum forțată, păi atunci confruntarea Clinton-Trump putem cumva să o comparăm cu finala: Geoană-Băsescu, cu un Bernie Antonescu socialist sadea și cu o Hillary Geoană rămasă pe veci neconsolată.
Și apropo de această reprezentare eronată Iliescu-Vadim și de obsesia “analiștilor” cum că Iliescu e evident că e de votat, hai să ne mai uităm o dată la finala Iliescu-Vadim. Poate începem să observăm ceva. Ceva ce acum 16 ani poate nu ne era clar.
Poate vedem că faptul că pseudo-intelectualitatea explica atunci întregii țări că Iliescu e varianta de ales, că dintre Iliescu și Vadim, Iliescu e varianta bună, varianta patriotică. Dar varianta asta, din perspectiva devenirii societății românești a fost de fapt una dintre marile crime democratice de după revoluție. O lovitură teribilă dată mersului înainte ca societate.
Adică, serios, între un om care a furat Revoluția, care a semnnat acord cu URSS chiar înainte de desfințare, un om cu legături ombilicale la Moscova, cu sânge pe mâini de la Revoluție și de la Mineriade, un om care a dat economia românească pe mâna fostei Securități și un nebun penibil care recita ode lui Ceaușescu, e de ales criminalul? Pe bune? Nu nebunu’? Nu nebunu’ și apoi presing la nebun? Taman criminalul? Tare. Poate și de asta suntem unde suntem. Dacă astea sunt miturile fondatoare ale responsabilității noastre politice. Lasă că îi comentăm noi pe alții și îi tragem la răspundere. Vise plăcute în continuare.
Citiți mai mult pe: contributors.ro
