Monica Macovei, destăinuiri: cum a ajuns ministrul Justiţiei | “«Doamna Macovei? Aici Traian Băsescu». Nu am putut să spun nici un cuvînt.”

Citiți mai jos un fragment din interviul-reportaj cu Monica Macovei, realizat de Alexandru Vărzaru, din numărul curent al revistei Kamikaze.

Nesuferita clasei

„Am luat decizia să fac Dreptul în clasa a 11-a, și da, m-au influențat părinții, eu am vrut să fac filologie, dar alte rude din consiliul de familie îmi spuneau: «Ție îți place să faci dreptate, îți plac regulile». Făceam observație celor care copiau la școală, dacă aruncau ceva pe jos strigam după ei. Eram nesuferită cu niște oameni cînd era vorba de niște reguli. Am fost și sub influența unei replici a lui Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor, «Dreptatea este inumană». Mi-a rămas în creier, în minte, mă întrebam cum poate să fie dreptatea inumană. Dacă faci dreptate, nu poate fi decît uman, că o faci pentru oameni. Îți trebuie mai multă experiență de viață ca să înțelegi replica asta, iar ea poate fi pusă în legătură cu altă replică celebră, «Să piară lumea, dar să învingă justiția». Dreptatea aduce suferință sau chiar distrugere de vieți. Dar echilibrul nu poate fi decît în respectarea legii.

Am terminat cei patru ani de facultate cu media 10. Avusesem un 8,50 la Socialism științific în anul trei. Eram, pînă în acel moment, cinci studenți cu media 10 pe linie. Unul dintre ei era fiica profesorului de Socialism științific. La acel examen, tatăl ei ne-a dat la toți 8 sau 8,50, iar ei i-a dat 10. Și pentru că ni s-a părut o situație nedreaptă, am pierdut toată vara ca să învățăm socialism științific și am mers la mărire, am cerut să vină și decanul. La sfîrșitul anului patru, la repartizare, în aula Facultății de Drept erau tabele cu toți absolvenții de la toate facultățile din toată țara, în ordinea mediilor. Eu aveam 10, dar tot acea domnișoară, fiica profesorului de socialism științific, avea 10,50. Primise 50 de sutimi pentru că fusese președinte în Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști.

Eu voiam să fiu judecător. Pe vremea aia, cel mai apropiat loc de București era Giurgiu. Erau două posturi, unul de judecător și unul de procuror. Ea a ales prima postul de judecător. Atuncea l-am luat pe cel de procuror. Erau cazuri mici la Giurgiu, cu țărani, furturi de pe cîmp. Apoi am venit la Procuratura sectorului 1, la București, unde am lucrat cu Poliția Transporturi, la furturi de bagaje sau alte infracțiuni. Erau și situații mai ieșite din comun. Mi-amintesc de un cuplu. Ea voia să se despartă de el, el i-a zis «Bine, te conduc la gară să pleci», acolo i-a zis «Hai să te mai sărut o dată», și cînd a vrut să o sărute, i-a mușcat nasul, i l-a smuls. Am căutat nasul printre picioarele călătorilor, l-am dus repede la spital ca să poată să îl pună la loc. Nu țin minte primul meu caz, dar certuri cu șefii am avut din prima zi, asta țin minte. Nu voiam să fac cum voia procurorul-șef la Giurgiu și i-am trîntit ușa și s-a blocat, pentru că așa ceva nu mai pățise în viața lui.“

Cum a fost numită ministru al Justiției

„În ’97 am ieșit din sistem, mi-am dat demisia. Ca avocat, am făcut 90% cazuri de drepturile omului. Am devenit președinta Apador CH. Am plecat în Kosovo, apoi în Bosnia. Din Bosnia am venit în vacanța de iarnă, în 2004, în decembrie. Intenția mea era să mai stau în Bosnia cîteva luni, apoi să plec în Serbia. Eram la Breaza în ziua de Crăciun, spălam vasele după masă. Sunase telefonul toată dimineața, dar era număr necunoscut și nu am vrut să răspund. Fusesem la cimitir la bunici. A doua zi urma să fie anunțat Guvernul. În fine, a răspuns fiu-miu la telefon. Îmi dă telefonul și aud: «Doamna Macovei? Aici Traian Băsescu». Nu am putut să spun nici un cuvînt. Nu vorbisem niciodată cu el. Știam că e președintele țării. Și el a continuat. «Îmi dau seama că sînteți surprinsă de telefon, dar vreau să vă propun să fiți ministru al Justiției.» Am tăcut. Pentru că era totul incredibil. Și de partea cealaltă, după secunde lungi de tăcere de-a mea, am auzit: «Îmi dau seama că sînteți surprinsă, dar trebuie să vă decideți repede». Și tac, iarăși tac. Și zice: «Dar haideți să stăm de vorbă». Și primul lucru pe care îl spun e «Dar eu sînt la Breaza». Și zice: «Iar eu sînt în birou la București». Și nu mă prind. Zic: «Da, dar eu sînt la Breaza». Repetă: «Dar eu sînt în birou la București». În sfîrșit, mă prind și zic: «Da, mă urc în mașină și vin, într-o oră jumate». Pentru mine era ceva psihologic distanța asta, mi se păreau cei o sută de kilometri ca o barieră de netrecut. Zic: «Dar trebuie să mă gîndesc». «Bine, dar repede. Cît timp?» «O oră?» «Bine.» Închid telefonul, iar mama îmi spune: «Iar îmi lași copilul pe cap». Îl luasem în Bosnia un an.

Și am sunat două persoane cu care m-am sfătuit. Manuel Ștefănescu, de la Comitetul Helsinki, care mi-a zis: «Nu pleca din societatea civilă», și Alina Mungiu, care mi-a zis: «Du-te, asta este realizarea societății civile, să faci tot ceea ce noi cerem». Iar eu mă uitam la ceas cum trece timpul și cu groază mă uitam cum se apropie ora. Și oricum nu știam ce să spun. Am sunat și i-am zis că nu am putut să iau o decizie. Și a vrut să vorbim, totuși. Și așa cum eram, cu canadiană, apreschiuri și schiuri pe mașină, am plecat. Nu știam cum să intru la Cotroceni. Am vorbit cu el pe drum și mi-a zis. Și nu-mi venea să cred, vorbesc cu președintele? Nu putea să pună pe altcineva să mă îndrume? «Dacă nu nimerești, mă suni. Ce număr de mașină ai?» În fine, am ajuns, m-am dus în birou, am stat o oră. Tot ce am putut atunci să cer a fost independență totală, secretari de stat independenți. Tot întrebam: «De ce m-ați sunat pe mine?» Nu mi-a răspuns niciodată la întrebarea asta, l-am mai întrebat ulterior. M-a convins cînd a zis: «Vreau să faci reforma justiției și lupta anticorupție. O să te susțin, chiar dacă nu ai susținerea unui partid. Ca să faci lupta anticorupție în mod real, eu cred că trebuie un ministru nepolitic, pentru că dacă vine dintr-un partid, e legat, pentru că datorează partidului acea funcție. Tu, care ești total din afara sistemului, nu ai nici o treabă și poți să faci asta». Asta m-a convins. Stăteam și mă gîndeam. Și el mi-a spus: «Hai, fă-o!»“

Sursa: kmkz.ro