La 27 mai 1966, doi tineri campioni la yachting dispăreau în timpul unei competiţii organizate de Marina Militară pe Marea Neagră. Soarta lui Mircea Gressianu şi a coechipierului său Dan Ciocoiu nu a fost elucidată niciodată.
La fine de mai, Marea Neagră era la fel de furioasă ca în ziua aceea fatidică din urmă cu 50 ani. Câţiva oameni ai mării încearcă din răsputeri să-şi ţină echilibrul pe şalupa cu care ieşiseră în larg. Valurile sunt mari, barca se înclină violent de la tribord la babord, de la prova la pupa. Vântul suflă puternic, lăsând crâmpeie de vorbe să fie luate de volbură: „În memoria… celui care a fost… sportiv de excepţie… şi a coechipierului său…“. Un bărbat cu părul alb, cu trăsături accentuate şi statură atletică pare că-şi înghite cu greu lacrimile. „Amin“.
Bărbatul este Emilian Gressianu (70 ani), fost sportiv de performanţă al României, component al Lotului naţional de yachting şi medaliat la Balcaniade. Ceremonialul este făcut pentru tragedia care l-a urmărit toată viaţa – cazul unic din sportul românesc în care un echipaj de velişti a dispărut fără urmă în timpul unei competiţii oficiale. Se întâmpla în 27 mai 1966, iar conducătorul echipajului dispărut era chiar fratele său, Mircea Gressianu.
Omul care simţea marea
La 23 ani, bucureşteanul Mircea Gressianu era unul dintre cei mai buni sportivi ai României, extrem de talentat la sporturile de apă. La şcoală învăţa cu uşurinţă şi se lămurea la fel de repede dacă un lucru este de el sau nu. Yachtingul a fost singurul capitol care l-a captivat de mic, deşi în familie nimeni nu avea astfel de preocupări. Mircea a fost cel care l-a dus pe fratele său mai mic, Emilian, pe drumul apei.
„Diferenţa între noi era de 3 ani şi tot timpul am fost în competiţie. Dacă mie îmi reuşea ceva, el se ambiţiona şi mai tare: «Cum adică, eu să mă las mai prejos?». Mircea era foarte atletic, avea un corp bine lucrat, o fire voluntară şi trăia viaţa din plin. De exemplu, nu i-ar fi plăcut să fie marinar, nu era genul care să stea pe vapor, să lucreze după un program, să aibă alte responsabilităţi decât cele pentru care se afla pe apă. Iar el pe apă ieşea nu ca să admire orizontul. Voia să simtă marea“, rememorează Emilian Gressianu.
Mircea s-a însurat de la 18 ani cu Dorothea, iubita din liceu, iar căsnicia lor avea să dureze până cu 2-3 luni înainte de dispariţia sa. În acel răgaz de după divorţul lui Mircea, fraţii s-au apropiat mai mult ca oricând. Făceau amândoi parte din lotul naţional de yachting al României şi se pregăteau împreună pentru regata care se anunţase la Constanţa, în 27 mai 1966. Concurau la clase diferite: Mircea – la Flying Dutch, Emilian – la Finn.
Ziua fatidică
În ziua concursului, organizatorii de la Marina Militară au văzut că vremea era neprielnică. Dar n-au anulat competiţia. „Marea era foarte umflată, foarte supărată. Valurile aveau cel puţin 2 metri. Şi tare înşelătoare, dacă nu erai pe coama unui val nu puteai să vezi dincolo. Problema anulării regatei nici nu s-a pus. Iar noi, cei din lotul naţional, trebuia să fim primii în barcă“, îşi aminteşte Emilian Gressianu.
La orele după-amiezii, ambarcaţiunile s-au aliniat la startul Regatei Cupa Mării Negre, în Portul Tomis. Erau peste 30 echipaje care, cu teamă ascunsă, au decis să înfrunte marea. Ultima amintire a lui Emilian cu fratele său Mircea este cum acesta trecea pe lângă barca sa, foarte preocupat de ce avea să urmeze. Fiecare era atent să se prezinte la concurs cât mai bine. Nu şi-au vorbit, pentru că pe mare frate îţi e coechipierul de barcă. Aveau timp de schimbat impresii după aceea.
Semnul rău
Iahturile au pornit în cursă plecând către larg, travers de Constanţa, la peste 6 mile maritime distanţă. Parcursul era paralel cu ţărmul. Dar lupta cu marea a fost crâncenă. După câteva ore, primele bărci au început să ajungă la linia de finish. Cele mai multe abandonaseră cursa, din cauza furtunii periculoase. Toate au fost consemnate în registrul regatei. Una singură, însă, n-a mai ajuns niciodată la final: velierul lui Mircea Gressianu şi al coechipierului său Dan Ciocoiu. „Cineva mi-a zis: «Vezi că barca fratelui tău nu e trasă pe uscat». Mi-a stat inima în loc. Ştiam că e semn rău. Am rupt-o la fugă pe dig să văd ce s-a întâmplat. Mircea nu mai ajunsese la mal“, relatează Emilian Gressianu.
Citeste mai mult pe adevarul.ro
