Nota mea introductivă (Daniel Roxin): Oricât ar părea de surprinzător, pe teritoriul actualei Românii au trăit animale pe care le-am putea considera exotice: Mamuți, Reni, Bizoni, Lei, Hiene, Leoparzi, Antilope, Cobre ș.a. Clima de tip mediteranean a fost prezentă și aici, în perioada 6.500 – 3.500 î. Chr., ceea ce a permis existența unor animale pe care azi le mai întâlnim doar în Țările Calde, așa cum în timpul ultimei glaciațiuni, mamuții și renii erau, la rândul lor, o prezență firească…
În acest context, COLINDA LEULUI din tradiția populară românească, în al cărei conținut se vorbește despre vânarea unui leu, colindă răspândită în nenumărate variante, pe aproape tot teritoriul țării, ne poate vorbi despre o continuitatea de multe mii de ani.
Înainte de a vă prezenta mai multe lucruri despre această colindă, vreau să vă informez că există dovezi materiale certe care desființează teoriile unor etnologi, potrivit cărora leul nu a trăit niciodată pe pământul României…
După o consultare telefonică făcută în chiar această dimineață cu trei arheologi, specializați pe paleolitic și neolitic, rezultă că dovezile arheologice (rămășițe osoase) indică existența leului pe teritoriul României atât acum 30.000-40.000 de ani, cât și acum 9.500-5.500 de ani, când clima era mediteraneană (prezența leului este semnalată pe o arie mai largă, în care intră și zona cuprinsă între pusta maghiară și câmpia Rusă). De altfel, reprezentări de feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă materială care susține acest lucru.
Peste toate, epoca fierului, o epocă în care legăturile comerciale ale geto-dacilor se întindeau până departe (nu mai vorbim de perioada cuceririi romane din Dacia când luptele din arenă presupuneau și confruntarea cu leii), a permis aducerea unor animale exotice și aici (în captivitate), inclusiv lei.
În concluzie, existența acestui colind al leului, dublată de indiciile arheologice care ne arată că leii au trăit pe teritoriul României, este încă o dovadă a unei continuități de mii de ani a românilor, pe aceste meleaguri. Colinda Leului ne vorbește despre elemente ale unei memorii ancestrale, o memorie care nu se vrea ștearsă în pofida tuturor celor care ne-ar vrea rupți de ea.
Mai jos, vă invit să citiți un scurt articol despre prezența leului în colindele românești și să ascultați un fragment al unui astfel de colind…
Misterioasa Colindă a Leului
de Iulia Gorneanu
Nenumărate sunt colindele românilor, tematica lor este de o mare diversitate iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare şi multe altele. Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creștine (pe teme biblice), colinde „hibrid” mito-religioase… Despre Colinda Leului voi încerca să vă povestesc astăzi, retrăind emoția de acum câtiva ani, când am auzit-o pentru prima dată la un bătrân din Ținutul Pădurenilor.
Unii cercetători argumentează apariția leului în colindele românești, susținând ipoteza prezenței acestui animal în spațiul balcanic până la sfârșitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. La rândul lor, analiștii cultului mithraic – prezent în numeroase forme de manifestare la noi – demonstrează că feciorul în luptă cu leul este însuși Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. În acest sens, Cristian Istrătescu–Târgoviște susține că Mithra, la chemarea Atotputernicului, este „singurul care ar fi fost în stare să învingă leul, să-l îmblânzească și să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul – Întunericul”, leul întruchipând focul, lumina soarelui pe pământ.
Adrian Fochi propune o posibilă derivare a Colindei Leului din mitul lui Herakles iar Monica Brătulescu este de părere că leul a fost preluat ca un topos din bestiarele și folclorul Europei Medievale. Alături de ei, Mihai Pop și Octavian Buhociu exclud varianta prezenței leului în arealul carpato-danubian, ipoteză susținută de reputatul folclorist Ion Taloș.
Colinda leului povestește despre o vânătoare alegorică, în care feciorul caută leul, îl găsește dormind, îl trezește, îl provoacă la luptă dreaptă și îl învinge. „Pe foaia mălinului/Găsi urma leului,/ Sub rechita mohorâtă/ Găsi leul d’adormit”. Este o vânătoare neînfăptuită deoarece feciorul nu omoară leul, ci îl leagă și îl aduce în sat, spre mândria comunității și a mamei lui. „Ferice, Doamne, de mine,/Ce-am băiat și ce-am scăldat/ Că-mi aduce leu legat,/ Leu legat năvătămat./Noi umblăm și colindăm/ Și lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm,/ Să ne fie sănătos,/ Pe cum îi nalt și frumos./Trăiască!”
Toate textele întâlnite pe teren și în culegeri se opresc aici. Din această perspectivă, prezența leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care tânărul trebuia sa se confrunte cu leul într-o lupta egala: „Nici cu arcu săgetatu/Numai cu lupta luptatu” Privită din această perspectivă, interdicția omorârii leului se regăsește în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu și hrănit de trib. La acest lucru se referă și Ion Taloș atunci când afirmă că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci „supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea”.
Până când vom afla (am aflat deja – n.m.) dacă leul a trăit sau nu pe aceste meleaguri, să ne bucurăm că încă mai avem șansa să ascultăm Colinda Leului, atestată în sute de variante în aproape toate zonele etnofolclorice de la noi.
Sursa articol: https://www.facebook.com/cucuteni/posts/589473554458635
